Vieața la țeară

 La sat, nu erau atâția copii - de vârsta mea, sau mai mari - predispuși/dispuși să te tragă-n piept în orice împrejurare. La țară, umbla repede vorba, iar oamenii alunecoși puteau fi „taxați” prin boicot și izolarea lor. Pe când la oraș, ticăloșia poate fi lesne disimulată în zgomotul general, în agitația sterilă, specific urbană.

Eram un copil lent (cumpăneam mult), loial, corect și timid - în satul meu -, comparat cu ceilalți băieți. Un mare câștig a fost acela că mi-au permis ei să stau și să mă vântur prin preajma lor - am mai văzut și auzit și eu una-alta. Și am experimentat.

Copil, am hălăduit fără restricții (!), destul de mult, de pe un deal pe altul. La 6, la 8, la 10 ani - n-am crescut închis în casă. Am dat foc, am inundat, construit baraj de-a latul pârâului, colibe secrete pe malul acestuia; am pușcat cu carbid, făcut propriul arc cu săgeți - știam să aleg bețele care zburau cât mai departe. Am avut și praștie (pe care n-am învățat niciodată s-o folosesc, plesnindu-mă mereu peste degete), am aruncat cu pietre, pătruns „prin efracție” în case și-n curți străine, fără știrea proprietarilor (cu sau fără ei înăuntru), pândit vecini pișându-se, furat mici obiecte, mușcat de câine, tăiat în ciob până la os, urcat în copaci (nu prea sus), tras mulți litri de apă din fântâna cu cumpănă din curtea noastră...

În ciuda tuturor celor enumerate mai sus, n-am devenit un dezghețat. Dar, fără îndoială, tot ele m-au fortificat, mi-au asigurat un strop în plus de anduranță, în contactul șocant cu orașul (Ineu) și cu răutatea lui străină și rece.

Familia de sub unghii

 Am părăsit solul de scoici, nisip, praf, m-am agățat cu unghii negre de oameni, semeni, colegi, o ștergem la jumătate, o putem șterge și la litru dacă vrei, ciocolată neagră, amară, fără nici un cub de zahăr, carte după carte, legate între ele ca țigările, mucul și țigara cea nouă din pachet, cilindric perfectă, bine îndesată cu tutun.

Apă & pământ în gură, pe limbă, sub unghii, mizerie organică, nu vrei s-o speli de acolo, nu vrei să se ducă, o porți ca pe-o decorație, amuletă protectoare luată de acasă, îți porți familia sub unghiile cu care te-ai agățat de ea pe când voia să te trimită departe, și m-a trimis, ca să fac o școală mai bună, e spre binele tău, după care s-au mirat...

Reînnoiesc jurămintele părinților, apă & pământ. Pași, mai mulți pași, alți pași, nasu-n cărți, mirosul de vanilie al cărților RAO așteptând să le citesc, le-am și pus pe lista publică ce mă obligă, toată lumea-i cu ochii pe ea. Viața ta, expusă la câteva răzuiri de loz distanță.

Când au tăcut păsările

 N-am băgat de seamă când anume au tăcut păsările. Sau, mai precis, abia azi am remarcat, or ele tăceau deja de multă vreme. Dar nu pot stabili cu exactitate care-i ziua în care păsările au tăcut. E liniște, din partea lor. Vara s-a derulat ca un covor aspru de iută. Cum îl aveam noi pe cel de la D., trăgând de existența lui ani de zile.

Îmi era rușine cu covorul acela (verde cu gri alburiu și ciucuri). Îi aranjam ciucurii cu mâna și cu piciorul, pe fiecare individual, înainte să primim oaspeți. Tare-mi mai era rușine cu casa noastră, cu felul în care arăta. Nu am cum să știu dacă și cei care ne vizitau o vedeau cu aceiași ochi critici. Sărăcia și înapoierea predominau. Erau comune. Cu toate astea, o iubeam! Se poate să-ți fie jenă cu ceea ce iubești? Se pare că da. Mie sigur mi-a fost.

La fel și casa din I. O vreme, de bine de rău, interiorul arătase într-un fel. Să zicem că ținuse pasul cu vremurile. Apoi, începuse să se ruineze una sau alta. Rulourile, de exemplu. Nimeni nu mai repara nimic. Casa suferea de depresie. Nu țin minte ce alt scop aveau zilele. Nu eram chiar atât de săraci. Nepăsarea și alte „priorități”. Vaca. Recoltele (infime!). Strânsul lor și-al fânului. Te-ai fi mirat ce mai apărea. Numai confortul era mereu amânat.

RaveNation

 Amintirea party-ului nostru de la Deal mi s-a prelins aseară-n suflet. Lume. Răcoare. În aer liber, sunetul ce răzbătea până departe, cum între pereți n-o va face niciodată. De fapt, frumusețea clipelor tocmai trăite se vede numai prin ochii mei. Ceilalți nu vor fi niciodată atât de pătrunși cum sunt eu. Sărăcia mărturiilor filmate, m-ajută să mă complac ușor în iluzia mea. Melodrogul meu. Singura iluzie la care ader: aceea că, tuturor, muzica manevrată de mine le face aceeași plăcere. Rareori, este și adevărat. Rareori, molipsesc și majoritatea. Fără nici o falsă megalomodestie, nimeni nu trăiește sunetul ca mine, nimeni nu-l descompune și reasamblează în minte și-n simțuri ca mine. Să spun asta nu-i o bucurie. E o altă mărturie a singurătății fiecăruia.

small talk

 Are vreun rost să spui cuiva orice, câtă vreme ai, de fapt, să-i spui ceva anume? O fi în regulă (sau ajută în vreun fel) să te pitești pe după eufemisme, cărări ocolite ori mici bârfe aseptice, din moment ce ceva-ul acela își șade pe limbă, dând să țâșnească afară și fiind unicul lucru pe care l-ai dori rostit?

Ajută, deci, orice-ul la pregătirea terenului pentru ceva? Care-i rata de succes a asediilor istorice? Turcii au fost, finalmente, alungați de sub zidurile Vienei, dar reușiseră, înainte cu secole, să pătrundă prin vicleșug în Constantinopole. Troia, asemenea, a căzut pradă grecilor, cu ajutorul unui cadou otrăvit. Ai înclina să crezi că și orice-ul își are rolul său. Dar mai știi și aceea că, până la un ceva care să merite, te pot îmbătrâni orice-urile.

Îndărătul banalităților, altceva, acel ceva anume rezonează puternic, își iradiază influența, contagiind mica bârfă cu înțelesuri nebănuite, care o tensionează și-i conferă o sonoritate pe care, în mod obișnuit, nu o are.

Ceaușizzzm. Rezzziduuri

 Ca mai oricare pui al simulacrului comunist, am petrecut și eu mai mult timp cu părinții decât ar putea petrece orice copil din ziua de azi. A fost asta spre binele meu? Nu sunt convins, n-am nici o concluzie definitivă. A fost, fără îndoială, o grămadă de timp, mai îndelung ca al altora. Un record cronologic. De aici o fi provenind și angoasa de separare cu care m-am pricopsit? Predilecția de a suferi la nesfârșit, meditând, în loc să rup pisica (la care, de altfel, țin firesc de mult).

Spoiala de aur a mediocrității

Aș închina imnuri & ode mediocrității! Mediocritatea ca ultim refugiu aurit. Cert, viața ar fi (mai) ternă într-o lume asumat mediocră, dar noi n-am ști (n-am realiza). Întoarcerea la originea bucuriei lucrurilor simple. Mediocritatea, dar nu cumințenia (nu resemnarea). De n-ar mai fi nevoie să ne întrecem! De ne-am scutura odată de păcatul ăsta originar al competiției (inscripționat în noi de la naștere).

Ce voisem să scriu

Zărisem sexul vecinei de sus. Era sexul păsăresc. Mă zărisem pe mine în fotografiile unei case străine, străbătută de un planor instabil. Cumpărăm casa. Mai trebuia s-o cârpim cu pământ moale. Nuielele erau deja la locul lor. Gata să primească pământul. Cam urât scrii, pentru un fost dascăl. Eh, mi s-a deformat, de la taste. Nț, asta e ca mersul pe bicicletă. N-am avut, ce-i drept, ocazia să văd un om umblând pe-o bicicletă. Nici bicicletă, umblând pe om.

Era casa noastră, urma să devenim fericiți acolo. Răsuflăm ușurați. N-o să fim fericiți. Și un monument falic, falnic, cu vultur în vârf, în parc, înspre căminul cultural căruia i se spărsese și devastase biblioteca. Sărmanele cărți proletcultiste!

Și planorul cu motor, plutind peste brazi, dacă și ăia erau brazi, și-o plăcută frică, privindu-l. N-a căzut!

Chiul

Am șters-o de la lucru cu gândul că vin acasă și ascult la volum maxim mixul acela ce mi-a rănit de dragoste poftele și mi-a alungat aseară somnul. Complet treaz, pe lumină, muzica n-a mai sunat la fel! Iar prin oraș, mergând pe jos, am trecut aproape în fugă, de frica oamenilor, a întâlnirilor nedorite, a închipuitelor invitații la o bere. Fetele de liceu aveau fețe lichide și părul uns. Emanau sex prostesc, de ciute, de capre imprudente.

„...nimic nu mi-e mai clar la șase dimineața decât imensitatea nefericirii mele, căci, indiferent de oră, o durere fără sfârșit îmi atinge fiecare nerv în mod egal, direct, complet.” (Ingeborg Bachmann - Malina)

Malina nu vorbește niciodată despre Ivan. O (auto)ironie, o remarcă umilitoare, o aluzie la el ar elibera-o, dacă Malina ar fi capabilă să rostească (să gândească!) ceva de acest gen. Nu. O perfectă și lent înnebunitoare stăpânire de sine.

„Cinci ore cu Ivan ar putea servi, câteva zile, drept speranță, întăritor, tratament recuperatoriu sau mijloc profilactic - o adevărată cură.”

Ivan este unul dintre acei bărbați stârniți de „misterul feminin”. De jocurile seducției. „Fără joc, nu se poate”. Și taman el întâlnește o femeie căreia nu-i place să se joace. Ci care se dă mereu de gol.

Pedanteria nu ține loc de viață. Nici tabieturile nu mă țin la fereașă de dezamăgiri sau de trecerea timpului. Îngroșarea maniilor zilnice nu protejează. Nu prelungesc fericirea. Nici durata unei zile. De ani, reușesc arareori să demonstrez că există viață după muncă.

picături

Prisosul de încântare de după un prânz copios stropit cu un vin deloc special dar cât se poate de onest în intențiile sale fără obișnuitul gust apătos consumat la pas pus apoi să-l avem la îndemână și stropul de sudoare alunecându-ți ezitant pe stern în jos.

Vara printre degete

Verii nu-i este cu trebuință să-i închini imnuri. Și le cântă singură. Vara e autocelebrare. Nu-i nevoie să o curtezi cu versuri. Versurile-s rezervate sezonului rece, când senzualitatea se mută în apartamente. Să dormi cu fereastra deschisă...

„Brațul lui Quintana dădu ca din întâmplare peste sânul drept al fetei, un sân cu greu stăpânit de un sutien ce-i dădea o consistență de fruct.” (Manuel Vázquez Montalbán, Pianistul, RAO)

Degete (mai) mici

Degetele de la picioare - mărgele neînșirate, nestatornice, le înghit pe rând & mă-nec cu ele, purcele. Picioru-ntreg curge suplu, gâtuit din scurt la glezne, se ramifică leneș în degete; piciorul se revarsă, ordonat, căutând pământul, delta cu zece brațe.

Degetele de la picioare - boabe de struguri albi, boabe de struguri roz, vinul lor acrișor, puțin iute, le iei între buze, le adâncești în gură, nu le strivești, nu te-ai putea îndura, sunt fragede însă robuste, crocante, dureroase, se gâdilă, nu se sparg ușor, n-au semințe, n-a găsit cineva semințe înăuntrul unui deget, pentru că n-am auzit să fi spart vreun om degetul iubit între dinți.

Carne

Ciuda și tulburarea lui se aștern în strat subțire pe o pereche de buze roșii ce însuflețesc un chip palid de fată futută prea devreme, fata pricopsită cu pulsiunea seducției înrădăcinată-n ea, pornind de la acel moment inițial al abuzului precoce (dar consimțit), o seducție - obosită din fașă - pe care mai curând trupul o are în întreținere, nu rațiunea fetei.

C.S.

Trupul ei neglijat, neîngrijit, pune-n act în fiecare dintre mișcările lui seducția originară, buzele tumefiate arborează cameleonic roșul erotomaniac de rigoare, ochii i se mișcă necontrolat în orbite asemenea ochilor vânatului ce se știe (se așteaptă să fie) încolțit, cercetează împrejur, neștiind bine ce, cată cu ei într-acolo de unde se simte pândită, identifică locul și pândarul, nu-i pot desluși acestuia intenția, dar ce altă intenție ar putea avea decât aia, binecunoscută, care și pe tine te-a vrăjit, atrăgându-te în capcana cedării premature, când ți-ai testat disponibilitatea cu degetul și nici măcar nu era degetul tău, poate că ai deja un copil acasă, sau unul care ți-e crescut de neamuri, dat în adopție, poate că ți-ai dori unul numai pentru tine, poate că vrei, de fapt, să călătorești înapoi în timp, să te întorci în clipa în care totul s-a consumat, tentativa înduioșătoare de a-ți modifica retroactiv consimțământul, ești în căutarea persoanei cu care să repeți scena, sub regia ta de data asta, nu a lui, și să faci altcumva ca să crești nepătată, fără copil, fără oboseala erotismului tău pârgav înscrisă pe chip, să crești un alt trup, căruia să-i dai un destin diferit, iar buzele roșii să nu mai fie unicul vestigiu vital din înfățișarea ta, nici ochii angoasați de imaginile ce se formează dincolo de globii lor, în mintea de timpuriu coruptă, nici părinții care te păzesc din priviri ca niște pietre tombale înfipte la căpătâiul tău, încercând să-și imagineze preventiv ce & când ai putea tu pofti, ca să tragă din vreme paravanul peste tine.

Trupul ei reînscenează seducția în aparenta neglijență murdară și vulgară cu care se poartă, îmbracă, mișcă, mulează hainele pe el. Trupul neglijat este seducătorul. Ochii goi nu-l ajută, expresia chipului nu-l ajută. Privirea ternă, cu pasagere urme de hăituială. O lipezime apoasă, înșelătoare, de izvor căptușit cu mușchi de-un verde alunecos. Vampirism narcisic. Nepăsare simulată. Priviri peste rând. Cereri mute, disperare mută, ajutor! Ajutor, nu mă salva de mine însămi!

De umbra proprie

O stare de aluat nedospit, de deznădejde cimentată. Teama de mine însumi și de ceea ce mă amenință apropiindu-mi-se de pragul conștiinței, jecmănindu-mi puțina liniște. Să fi fost, poate, „numai” panica indusă de infectarea cu lehamite, teama că nu voi mai regăsi vreodată motivația să mă ridic de pe scaunul ăsta, pentru că n-ar avea nici o noimă să mă ridic. Să clipesc, să respir, să schițez alte planuri la care să sper cu inima bătând mai repede de teama împlinirii lor, când se apropie termenul.

Percep ca pe o amenințare, ori mai rău - ca pe-o trădare! - mărturisirea cuiva că simte că s-ar fi maturizat, verificabilă sau nu în realitate, că nu mai e copilul de ieri. Mă simt, așadar, trădat, lăsat în urmă de camarazi, în unicitatea mea imatură.

Revenindu-mi apoi rațiunea, măcar în parte, știu că povestea maturizării e o mințire de sine. Maturizarea este, de fapt, o traumă pe care noi stăruim s-o drapăm cu o ajustare sobră de comportament.

În urma oricărei lovituri sau suferințe, înclinația oricui este să se refugieze în doliu, cedând din neînsemnata exuberanță copilărească pe care o mai păstrase, ca pe-o sfântă relicvă, și afișând fața lungă și gesturile economicoase, implicarea emoțională redusă la cote de avarie ale „maturizatului”, care insistă să reiasă clar că nu mai crede-n nimeni & nimic, ci numai în el însuși.

Înăsprirea peste noapte a sufletului nu înseamnă a te fi maturizat! Or, admițând că asta înseamnă, nu văd de ce zisa maturizare ar fi un deziderat...

Să-ți mortifici aparența și emoția petru a te „conserva”.

Un alt fel de 32 august

Viața se derulează afară (e în altă parte, ar zice Milan). Între mine și ea stă bariera rulourilor din ferestre, gratiile și perdeaua subțire de arbori spre care dă fereastra camerei din spate. Numai bariera sunetului a rămas disfuncțională, penetrabilă.

Îmi imaginez viața derulându-se, fără mine, în funcție de oscilațiile sunetelor pe care urechea le primește, ușor deformate, dar perceptibile. Trăiesc interpretând sunete. Sunetele - singurele care mai ajung la mine. De la fereastră, văzând apa vieții urmându-și cursul - mi-e de nesuportat. Îmi face rău.

Refuz să ies, pentru că, infantilizat, tânjesc să am tot ce văd, tot ce îmi iese în cale. Cu simțurile vraiște, nu pot risca să mă expun. Ce s-ar întâmpla de m-aș expune? Cal sălbatic, nimerit în centrul unui oraș! Ca și cum toți trecătorii m-ar claxona sau ar aținti farurile mașinilor asupra mea. E ca și cum aș începe să-mi doresc să-i invit pe majoritatea celor ce trec să mă însoțească la (un inexistent) mine acasă.

Ca să ne jucăm!

Tânjesc să mă joc serios, de data asta, și vreau cu patimă ca lumea întreagă să fie terenul meu de “joacă”.

André Gide: “El (demonul) creează în noi o căință potrivnică, o căință îngrozitoare, de regret provocat nu de faptul că am păcătuit, ci de de faptul că n-am păcătuit destul, că am lăsat să treacă pe lângă noi vreo ocazie de a păcătui.” (Jurnal)

Casa

Visez o casă în care am acces doar parțial. O casă mare, sobră, de-o frumusețe simplă. Impunătoare. Casa în alb și negru. Ferestrele au ramele negre. Cerdac, balcon închis - din lemn. Iubesc casa asta, ador s-o privesc, mă pierd în ochiurile geamurilor ei verzui, dar lucru ăsta mi-e permis numai de la distanță. Înăuntru, am acces în bucătărie și atât. Tânjesc să fiu primit peste tot, dar îmi rămâne exclusiv consolarea găurii cheii, cât să cercetez chiorâș odăile interzise.

Cuminecare

Canibalismul amoros, familial, care ne îndeamnă, fără putință de a-i rezista, să mâncăm tot ce gătește mama.

Ce se gătește acasă consumăm cu o poftă îndatoritoare, chiar dacă este bun, acru, iute, tare, ars, gras sau (prea) mult! Chiar dacă ne-am pus gata sătui la masă.

E o regresare mai mult sau mai puțin controlată (și reversibilă), o rugăciune pentru veșnicie (pentru permanență) prin exces gastronomic, pentru iertare, conform preceptelor unei religii absolut personale, căreia ne dedicăm mai convinși și mai devotați decât oricărei alte religii.

Regresăm ca să oprim, superstițioși, înaintarea (în vârstă), mâncăm alimentele gătite în casă pentru a asigura comuniunea (cuminecarea) cu membrii familiei - toate astea în speranța că ne vom aține definitiv în calea trecerii timpului.

Jena

Nu ți-ar fi rușine de mersul cu spatele-nainte, mersul cu spatele-napoi, prăfuirea cărților pe rafturi, decolorarea lor în soarele amiezei, cel nepăsător în a ridica poalele prafului în cap.

Vecina are privirea tulbure de singurătate, cred că-i beată, împinge scaunele la locurile lor, după ce a cinat așezată pe ele, pe toate, pe rând, dă-mi te rog sarea, murăturile sunt în castron, sarmalele, smântâna e la tine?

Am înaintat prin noapte în vârfurile goale ale degetelor. Am avut cu cine să mă-ntrec. Cu mine însumi.

Bagă repede copilul în casă, nu vezi că-i transpirat de pe drum, din mașină, nu-l lăsa cu capul gol în curent, indicat ar fi să-i umpli capul cu ceva. Cu sacul de gunoi, plin cu gunoi, lăsat la macerat la baza scării - pute?

Cele două pagini de carte citite pe seară, printre gene. Cu ochii închiși.

Degete-cârnăciori. Grase și înghesuite. Ce viață pe capul lor! Unghii înecate în carne. Degete crețe. Grohăie.

Rube & Dusty - Big band Jump

Târfă neostoită, jazzul ăsta. Se pretează la orice. Se lipește imediat pe orice tip de beat. Piesa de mai sus cuprinde în dânsa un fragment de istorie jazzistică, de la tam-tam-ul african, trecând prin bossa nova, puțin charleston, hip hop, big beat, big band și drum and bass. Linia melodică merge înainte nestingherită, indiferentă la ce bătaie curge în spate, tempo-ul ei se ține ferm. Prostituție de lux, nu alta.

Și-era unul la părinți...

Marian, Cătălin și Marius (Sylla). Marian e fata pe care am zămislit-o, dar n-am mai născut-o, pentru că a ieșit băiat - concesia făcută lui tanti Mărioara, nașa de botez a mamei lui Marian. Marius, în schimb, colegul de bancă răzgâiat, unic la părinți, este doar măgarul fără „ga”, un Magarius. Să vedem cum stau lucrurile, însă, cu Cătălin? Aproximativ la fel, cum să stea? Catalin e virgina, neprihănita noastră fiică, cea cu trompele cusute cast, la care visam stingheri în tăcerea densă din timpul cinelor de familie. Vorbeau mai ales tacâmurile. Clinchet ieftin de ikea, metal ordinar, xoni, și porțelan gros la buză. Crescută fată mare, Cătălin întreținu o tristă & efemeră relație nocturnă, de pe pervazul ferestrei, cu Luceafărul. Fără diacritice, în lumea pânzei electronice, Catalin e condamnat să încremenească într-o eternă femeie. Iar Marian rămâne nevasta fidelă a lui Robin Hood, proscrisul.