N-am băgat de seamă când anume au tăcut păsările. Sau, mai precis, abia azi am remarcat, or ele tăceau deja de multă vreme. Dar nu pot stabili cu exactitate care-i ziua în care păsările au tăcut. E liniște, din partea lor. Vara s-a derulat ca un covor aspru de iută. Cum îl aveam noi pe cel de la D., trăgând de existența lui ani de zile.
Îmi era rușine cu covorul acela (verde cu gri alburiu și ciucuri). Îi aranjam ciucurii cu mâna și cu piciorul, pe fiecare individual, înainte să primim oaspeți. Tare-mi mai era rușine cu casa noastră, cu felul în care arăta. Nu am cum să știu dacă și cei care ne vizitau o vedeau cu aceiași ochi critici. Sărăcia și înapoierea predominau. Erau comune. Cu toate astea, o iubeam! Se poate să-ți fie jenă cu ceea ce iubești? Se pare că da. Mie sigur mi-a fost.
La fel și casa din I. O vreme, de bine de rău, interiorul arătase într-un fel. Să zicem că ținuse pasul cu vremurile. Apoi, începuse să se ruineze una sau alta. Rulourile, de exemplu. Nimeni nu mai repara nimic. Casa suferea de depresie. Nu țin minte ce alt scop aveau zilele. Nu eram chiar atât de săraci. Nepăsarea și alte „priorități”. Vaca. Recoltele (infime!). Strânsul lor și-al fânului. Te-ai fi mirat ce mai apărea. Numai confortul era mereu amânat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu