Ar fi preferabil ca suferința însăși să poarte toată însemnătatea, nu spectacolul ei, nici felul cum asiști (și reacționezi?) tu, străinul, la ea. Durerea, părerea de rău ce urmează imediat unei reacții pripite (chiar dacă îndreptățită în miezul său) sunt cele care ar trebui să-ți confiște toată atenția, fireasca dorință de reparație. Și actul în sine al reparației.
Dar ce tentant este să captezi bunăvoința altora, suferind - dimpotrivă - cu public, sub ochii lui, validat în năduful tău, susținut, de ce nu?, cu ropote de aplauze și cu suspine compătimitoare. Numărând contabilicește clipele pe care eu, publicul, le rup de la mine și ți le acord ție.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu