Totul constă în a păși cât mai natural, în felul ăsta îți cresc șansele de a nu fi văzut. Dar cu cât calculezi mai mult firescul pașilor tăi, cu atât pășești mai conștient de tine, mai țeapăn, te împiedici și cazi, scapi ceva din mână, atragi căcatul unui porumbel etc și s-a dus naibii discreția, ai pierdut ocazia unui perfect incognito, trecând pe lângă terasele ticsite de zoaiele umane ce n-au alt lucru decât să se zgâiască după cine trece (așa cum ai face-o și tu, cu ochii măriți) și să dea note. Note de trecere.
Burțile de bere, lungimea și luciul cracilor, cutele ca niște zâmbete, acolo unde fesa se întâlnește cu coapsa, X-ul picioarelor, amploarea pectoralilor și balada ar putea continua.
Câteodată, îți iese totuși. Umbli cu ochii mijiți și, astfel, ceea ce nu vezi nu te vede.
În urma ta, replicile bănuite ca..., nu le poți decât bănui, nu le auzi, nu înregistrezi vizual chipurile, grimasele, mișcarea buzelor, rânjetul ce precede gura de bere de după o poantă răutăcioasă, țuguierea buzelor în căutarea paiului din limonada cu pepene.
Nu te vede nimeni, și apoi, lucrurile astea au o anumită perioadă (determinată) de incubație, pot ieși din ele pui ce iau forma câte unui te-am văzut trecând prin Unirii, erai cu totul absorbit, ascuns pe după fumul ochelarilor de soare ori lipit de cucoana virtuală care-ți pășea grațios alături. Am zis, inițial, să te strig, dar era prea mult zgomot, era lume, ți-am dat un beep pe telefon, dar n-ai avut nici o reacție. Telefonul tău e mereu închis. Sau, cum spuneam, erai complet absorbit în actul de a păși degajat, neobservat.
Cred că te-am văzut în Unirii. Treceai. Erai cu. Erai fără. Păreai grăbit. Te furișai, sperând să scapi vederii oricui, nerecunoscut de tot publicul neocupat, deversat pe la mese.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu