Prozele autorilor români suferă acut de inautenticitate. În dialoguri, în relatări, în gânduri, personajele nu au vocabularul, fluxul ideatic specifice condiției „clasei” lor, ci pe acelea ale scriitorului. Cum ar veni, dacă scriitorul nu-și mai încape în piele de inteligent ce e, până și „proștii” săi ficționali ies inteligenți. Scriitorul român neexperimentat sau cel mediocru e bolnav - nediagnosticat - de inteligentism. Prozele sale vor fi mereu populate numai, cel mult, cu proști deștepți, din cauză că autorul este prea complexat și superstițios (unde mai pui și senzația de impostură ce-l bântuie) ca să conceadă că fiecare dintre noi traversează frecvent și unele episoade de prostie, naivitate, lene intelectuală.
Ioana Nicolaie (ca Radu Vancu, în altă parte) scrie despre semiruralii din Transilvania în Cartea Reghinei. Gândurile și vorbele Reghinei, dar și ale altor personaje, sunt tributare - cu toate acestea - unui ghiveci de regionalisme asezonate cu vocabular de bază, adunate de peste tot (din țară). Un țăran ardelean din Bistrița, pot spune cu certitudine, n-ar fi zis în veci „serile” în loc de „seara”: „serile, abia aștepta să-i mai citesc” (virgula de după serile eu am pus-o, nu era acolo în original). La fel, „flăcău”? În Ardeal, se spune „fecior”, „ficior”.
Dacă tot te apuci să scrii despre chestii cu „vână” etnică, bine localizate regional, geografic, te scremi să te documentezi! Fie scrii în totalitate ca din mintea unui semi-țăran ardelean al anilor '50, fie scrii - cinstit - ca tine, cel/cea de azi.
Ioanei Nicolaie, deși ardeleancă, îi iese prin toți porii bucureștenismul de împrumut care a însiropat-o temeinic, cu trecerea anilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu