O stare de aluat nedospit, de deznădejde cimentată. Teama de mine însumi și de ceea ce mă amenință apropiindu-mi-se de pragul conștiinței, jecmănindu-mi puțina liniște. Să fi fost, poate, „numai” panica indusă de infectarea cu lehamite, teama că nu voi mai regăsi vreodată motivația să mă ridic de pe scaunul ăsta, pentru că n-ar avea nici o noimă să mă ridic. Să clipesc, să respir, să schițez alte planuri la care să sper cu inima bătând mai repede de teama împlinirii lor, când se apropie termenul.
Percep ca pe o amenințare, ori mai rău - ca pe-o trădare! - mărturisirea cuiva că simte că s-ar fi maturizat, verificabilă sau nu în realitate, că nu mai e copilul de ieri. Mă simt, așadar, trădat, lăsat în urmă de camarazi, în unicitatea mea imatură.
Revenindu-mi apoi rațiunea, măcar în parte, știu că povestea maturizării e o mințire de sine. Maturizarea este, de fapt, o traumă pe care noi stăruim s-o drapăm cu o ajustare sobră de comportament.
În urma oricărei lovituri sau suferințe, înclinația oricui este să se refugieze în doliu, cedând din neînsemnata exuberanță copilărească pe care o mai păstrase, ca pe-o sfântă relicvă, și afișând fața lungă și gesturile economicoase, implicarea emoțională redusă la cote de avarie ale „maturizatului”, care insistă să reiasă clar că nu mai crede-n nimeni & nimic, ci numai în el însuși.
Înăsprirea peste noapte a sufletului nu înseamnă a te fi maturizat! Or, admițând că asta înseamnă, nu văd de ce zisa maturizare ar fi un deziderat...
Să-ți mortifici aparența și emoția petru a te „conserva”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu