Într-o seară ploioasă ca asta ai fost conceput și tu, n-aveam nimic altceva de făcut, era în perioada comunistă, sărăcie și trai modest, așa că nu ne rămăsese decât să ne futem. Așa ai apărut tu pe lume. Dintr-un futut din plictis, în prag de toamnă. Doar nu credeai că ești „rodul iubirii.”
Îmi convine că plouă cât mă aflu în oraș; nu-s plecat acasă, n-am planuri de ieșit, nu-i nici un festival la care să asist, trecătorii nu-mi mai zăbovesc sub geamuri, dezbătând cu iubitele lor la telefon, controlându-le mințile de la distanță, agonia relației, ori vecinii, oprindu-se la o ultimă țigară pe treptele dinaintea ușii de intrare în bloc, sub umbrarul de beton, vorbind în neștire, uzul gerunziilor e potrivit și justificat, acum că tot intrăm în toamnă, e literar-muzical.
Sunt mai puține zgomotele emise de guri și de glasuri incontinente. Rămân doar foșnetul balsamic al roților, glasul molcom al picăturilor rare de ploaie, pocnetul grăbit al ușii de la scară, ghearele pisicii patinând pe parchet.
