Totul e la mine-n cap. Nimic din toate astea nu se-ntâmplă în mod real. Ceea ce simt nu simt, de fapt. E numai o impresie. Ficțiune. O amăgire pentru care am semnat un contract. O ciudă ce mă-nmoaie și mă duce-n ispită, la cerșit.
Neputința de a accepta că pierd. Sau că am pierdut. Patetismul târzior al trezirii. Fictiva acumulare a sentimentelor, frustrarea camuflată în pietate, în solidaritate, în chinul apropierii de semeni.
Ceea ce citesc nu citesc. Citesc? E neverosimil, n-are nici un înțeles, cum n-au înțeles mașinile ce trec pe stradă, conduse către nicăieri de niște necunoscuți. Lasă zgomot în urmă, lasă un miros, lasă și urme, dar nu-mi spun nimic, doar trec.
Sunt un recipient fără ciur, fără filtru. Tot ce intră-n mine zăbovește prea mult, se depune, se strică, se împute. Zgură. Jeg vorbitor.
Cuvinte stratificate, cuvinte ce-au murit înainte de-a apuca să promită ceva. Nu jurăminte, nu făgăduieli. Obișnuință și un strop de bien-être. Oglindire.
Am pășit prin frunze, ne-am așezat și-am deschis ochii oglindă - în apele lor verzi s-au derulat toate nerostirile, de mai multe ori, mai multe proiecții cu sala goală s-au cimentat în cele din urmă într-o temelie de speranțe cu suc acru, acid gastric de reflux.
Ai vomitat pe pantofi? Mi-ai spus cumva anume, pe nume, ori doar mi s-a părut?
Ce-i rostit cu brutalitate, despuiat de orice introducere, pe nedescălțate, în picioare cu pantofi strâmți, scârțietori, se preschimbă apoi în gălăgie, alarmă, bun prilej de fugă.
Sunt un destoinic semănător de speranțe, cu toate că eu nu pătrunderea în #împărățiacerurilor o propovăduiesc; anatemizez fără îndurare lumea asta. Cine te-ar putea iubi doar pentru atât? Nu întreb retoric. Aștept să-mi sosească un portret-robot.
Pot induce altuia starea de ebrietate, jucându-mă cel mult pe mine însumi. Nimic pregătit dinainte, nimic dramatizat. Nici un scenariu. Scopul este scenariul. Scopul se umple treptat cu ceea ce un scop e capabil să atragă în vederea împlinirii sale.
Am pășit prin frunze, ne-am așezat și-am deschis ochii oglindă - în apele lor verzi s-au derulat toate nerostirile, de mai multe ori, mai multe proiecții cu sala goală s-au cimentat în cele din urmă într-o temelie de speranțe cu suc acru, acid gastric de reflux.
Ai vomitat pe pantofi? Mi-ai spus cumva anume, pe nume, ori doar mi s-a părut?
Ce-i rostit cu brutalitate, despuiat de orice introducere, pe nedescălțate, în picioare cu pantofi strâmți, scârțietori, se preschimbă apoi în gălăgie, alarmă, bun prilej de fugă.
Sunt un destoinic semănător de speranțe, cu toate că eu nu pătrunderea în #împărățiacerurilor o propovăduiesc; anatemizez fără îndurare lumea asta. Cine te-ar putea iubi doar pentru atât? Nu întreb retoric. Aștept să-mi sosească un portret-robot.
Pot induce altuia starea de ebrietate, jucându-mă cel mult pe mine însumi. Nimic pregătit dinainte, nimic dramatizat. Nici un scenariu. Scopul este scenariul. Scopul se umple treptat cu ceea ce un scop e capabil să atragă în vederea împlinirii sale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu