Zăceau acolo grămadă, neadunate, neatinse, și nu mai știu dacă tata fusese cel care le azvârlise în mijlocul curții, crăpând cutia cea nouă, cu miros de brad, ori oaspetele lui, cu care jucase table.
Atunci când, din greșeală, scriu România fără majusculă, am doar tresărirea de autoreproș a maniacului corectitudinii gramaticale (cu literă mică, un nume propriu!). Nimic „patriotic” nu mă-nfioară.
Sunt, am rămas, un instigator. Un șef de poteră. Un horeacloșcașicrișan ce ar înarma cetele răsculate cu furci, mânându-le contra „nobilimii asupritoare”. Fără a le însoți.
Nu mi-a fost nicicând suficient să critic. Ce-mi doream eu de fapt era să distrug și apoi să fi pus în loc, peste ruinele acelea, chipul și asemănarea mea. Chinul & asemănarea mea.
Sunt, am rămas, un instigator. Un șef de poteră. Un horeacloșcașicrișan ce ar înarma cetele răsculate cu furci, mânându-le contra „nobilimii asupritoare”. Fără a le însoți.
Nu mi-a fost nicicând suficient să critic. Ce-mi doream eu de fapt era să distrug și apoi să fi pus în loc, peste ruinele acelea, chipul și asemănarea mea. Chinul & asemănarea mea.
Mai mult decât manifestarea verbală ori corporală a recunoștinței, are o însemnată “greutate” a ți se adeveri că cel căruia i-ai făcut un bine a primit binele până-n străfundurile sufletului său și l-a recunoscut, te-a recunoscut pe tine ca sursă a binelui, ca binefăcător. Poate să și amuțească, să nu rostească un cuvânt, cât timp el, pentru sine, și-a dat seama că, altfel, fără tine, n-ar fi reușit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu