Ochii-n soare

De copil, am învățat să cercetez cerul cu aceeași sete de cunoaștere și de anticipare pe care - îmi dau seama acum - o aveam și-n felul cum scrutam chipurile părinților. În căutarea semnelor furtunii.

Îmi pare adesea că dintre toate zgomotele acestui oraș ce nu tace niciodată, fără ca agitația lui s-aducă vreodată cuiva ceva folositor, vocile mă deranjează cel mai tare, vociferările celor care trec pe stradă, vorbindu-și strigat, de la mică distanță, unii altora, mai tare decât ar fi necesar, plânsetul isteric al copiilor răsfățați, dobitoci, mici animale care suferă acum pentru nimicuri incomparabile cu ceea ce-i așteaptă la maturitate: nenorociri, pierderi, plecări, despărțiri, minusuri afective sau plictis mortal, antecamera depresiei.

Voci insuportabile, neșlefuite, voci de bovine muierești, guturale, făcute să țipe, să comunice dezarticulat, să mugească pe note false, să behăie în falset, expulzate cu forță, ca să timoreze plozii și, de ce nu, pe însuși bărbatul familiei.

În Proust, în schimb, e liniște. Doar metaforele lui nesfârșite ce mai produc niște larmă într-o minte deja obosită de atâtea asalturi ale frumosului și-ale urâtului.

Perechea de pleoape argintate, sclipind pe-o piele negrăit de neagră.

Și-o pereche de buze numai bune de preparat șnițele din ele, bătute bine, întinse, scăldate-n ouă & făină.

Văzând-o pe grăsuță, i se aprinseră beculețele, ceva de genul: mamă, mi-e foame, dă-mi să sug!