Într-o zi, la un număr oarecare de ani împliniți, am să fug încet, am să mă retrag undeva, neștiut de nimeni, am aleg să trăiesc în pustnicie. La Ineu, ar fi suficient de departe, suficient de izolat?
Mă paște dezamăgirea, or iarba trupului meu nu-i îndeajuns de grasă pentru a ține saț cum s-ar cuveni dezamăgirii ce mă paște fără odihnă.
Citesc poezii, haide că merge - am ajuns la p. 50.
Mă surprind, câteodată, dorindu-mi să sufăr - ca pedeapsă, dar și pentru că, paradoxal, în miezul suferinței gândirea mi se ascute. Devin mai „inteligent” în prostia fixistă a suferinței mele.
Să-mi cer iertare de la mine însumi și să pornesc mai departe. Să fac terapie cu vulpile, cu ciutele ce rod puținii pomi plantați de mâna mea.
Să las în urmă un zid de caiete, tencuit artizanal, de mâna mea.
„Să am un loc anume unde să plâng dacă se poate
Cu capul sprijinit în palme și nimenea să nu mă știe.”
(Ileana Mălăncioiu - Linia vieții)
Felul în care stăruința se întâlnește cu împlinirea ei. De neuitat, totuși, și neîntâlnirile, așteptările zadarnice de altădată, uitările umilitoare, nefăptuirea tensionantă, cu ochii pe ceas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu