Minge!

Copii, veniţi fuga la fereastră să vedeţi minunea: minge! Minge cu mingi de tenis captivus, cu mingi de ping-pong, cu mingi de cărniţă și lângă ele, garnitură de cartofi prăjiţi. Minge cu bucăţi de prostie şi e o mare artă a reuşi să te fereşti din calea lor. Când minge, copiii noştri au fericita ocazie să-şi exerseze şi să-şi fortifice abilităţile ludice. Noi, adulţii, suntem neputincioşi, confruntaţi cu furia zăpezii. Ei o sfidează, umblă pe deasupra nămeţilor fără să se adâncească, precum şamanii. Nu lasă urme.

Copiii ne pot bate violent cu zăpadă, e un fapt verificat. Feţele omeneşti care nu le inspiră teamă şi respect prin expresia şi construcţia lor (cum ar fi a mea) sunt cu satisfacţie strivite în troiene. De faţa mea, bulgării bine închegaţi ai copiilor se lipesc afectuos. Eu sunt omul în care orice copil mai prost crescut, mai curajos, mai obraznic are tupeul să arunce cu bulgări de zăpadă. Sau cu petarde.

Copiii au cel mai acut simţ al verigii slabe din lanţul trofic, ei sunt mici nazişti fără ştiinţă. Biologic, eu sunt un individ, un exemplar neinteresant, pasibil de marginalizare. Într-o societate eugenică, capacitatea de reproducere mi-ar fi negată. Dreptul de a avea urmaşi mi-ar fi luat, din preocupare pentru viitorul tribului (haitei, hoardei). Ninsoarea îmi scoate în evidenţă slăbiciunile. Agitându-mă neajutorat şi încurcat în aşternutul alb, îngheţat, ştiu că-mi lipsesc două braţe protectoare, căminul meu.

Mingile de neauă vor înceta să cadă doar atunci când se vor preschimba în ploaie. Şi asta se va întâmpla abia mâine seară.

În rest, e bine: nimeni nu mă ia în serios. Pentru că eu nu propun nimic. Pentru că am devenit mai discret decât oricând. Aştept în muţenie să se întâmple ceva. Şi numai eu nu ştiu ce.