Pelerinii îmi ating, împingându-se cu evlavie, piciorul stâng, papucul de bronz cu care artistul sculptor m-a încălțat sau bocancul de drumeț salvator de suflete. Vârful încălțării e, de aceea, mai gălbui, lustruit, restul mi-e verde, coclit. Piciorul stâng, cel dinspre inimă.
Mă uit în sus la tine, surâzi reținut - maică superioară. Puterea exemplului propriu te-mbată.
Hai, că suntem faini așa - cu cireșe pe după urechi. Vorbind chestii în care nu investim mutual. Fonduri. Ori investim, dar prea amortizăm. Hm. Amortizor. Surdină. Mișc din buze și nu te pricepi să mi le citești.
Identifici mai ales conjuncțiile, prepozițiile - ceea ce nu ajută deloc hermeneuticii textului. Amuzament redus. Zâmbete căznite. Glume atât de calculate, încât rostirea lor te face să tușești.
Îți amintești cum este atunci când hotărăști să tragi nevrotic de câte o înfrângere, nerecunoscând-o, doar-doar s-o fi transformând (printr-o minune) în victorie sau în altceva, cu un alt nume, mai puțin deprimant? Pur și simplu, nu te poți opri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu