Carver, Catedrala

Splendidă carte! Mă întreb cât de bine pot “suna” în engleză textele colectate în acest volum, din moment ce în românește “sună” impecabil! Aplauze & ovații pentru traducător - Horia Florian Popescu.

Povestirile curg de la sine, parcă s-ar istorisi de unele singure, iar dialogurile - rupte din cotidianul imediat, nimic pompos, nimic teatral, nimic nefiresc (impresii care copleșesc lectura scrierilor românilor contemporani, alterând-o). Citind-o, cartea ți se urzește în cap - o iluzie perfectă, amețitoare, că ești chiar tu cel care o scrie (o născocește) în timp ce o citești.

Realismul lui Raymond Carver e atât de pregnant, dar și discret, insinuant, încât sfârșește prin a-ți amorți simțurile, păstrând totuși un stăruitor sentiment de alertă - cum ni se întâmplă, câteodată, după ce am avut un vis prea veridic.

Cum poți scrie atât de curgător și cum poți să știi că acest lucru va răzbate și-n limbile în care cartea îți este tradusă? În veci n-am văzut un volum de proză scurtă scris de vreun român într-un mod atât de unitar, egal valoric. Sigur că e greu să-i compari chiar și pe unii scriitori americani cu R. Carver, dar…

Cum poate cineva să scrie atât de bine, iar valoarea operei sale să fie atât de lesne “transferabilă” într-o limbă de împrumut? Repet asta ca o mașinărie stricată. Cum poate proza scurtă să capete o asemenea forță de pătrundere, să acumuleze o asemenea concentrare de inteligență, un atât de acut spirit de observație pe o întindere așa de mică (ori poate că tocmai mica întindere îmbie/obligă la rafinamente de acest soi, în defavoarea ispitei generalizate de a poposi prea mult în propria diaree lexicală și ideatică)?

Fiecare literă este la locul ei precis. Fiecare semn de punctuație. Fiecare idee. Fiecare suspensie, elipsele, tăcerile, nespusele - toate sunt dispuse întocmai componentelor unui ceasornic elvețian.

Literatura nu constă doar în a excreta un text, profitând că tocmai ești cuprins de un puseu de inspirație. Trebuie să mai gândești și la ce ești dispus să renunți, să tai fără milă, să șlefuiești, să revii, să te dedublezi recitindu-te. Nu să păstrezi tot ce ai defecat - aviz ție, românașule!

Mă declar fascinat! Despre ce vorbim când vorbim… a lui R. Carver nu m-a încântat la fel, trebuie s-o spun.

Nu te poți dezlipi decât cu un infinit regret de Catedrala, după ce întorci și ultima pagină.

P.S. Țin să lămuresc că nu disprețuiesc in corpore autorii români, dar în mod cert resping - la unii dintre ei - autosuficiența aceea izbitoare, care-i ispitește să nu renunțe la nimic din ceea ce scot pe pix. Ai senzația, uneori, că pentru ai noștri e mai important, decât a scrie bine și decât a fi autoexigenți, clicul elegant al tastaturii MacBook-ului procurat cu mari chinuri financiare… Și a se face văzuți, la terasă, cu acel MacBook (sunt câțiva care au și scris despre asta!). Talent s-ar găsi, dar în prea multe dăți el moare sufocat de ego (egoul care îți susură perfid că un text e întoteauna bun așa cum îți iese din prima încercare).