Oricine are amintiri plăcute de cînd era copil. Mulți pot să-și îndulcească istoria doar pentru că mitul copilăriei fericite e atît de puternic...de viu, o dorință atît de persistentă încît schimbă trecutul. Dar oare nimeni nu-și amintește de uriașa neputință? De așteptarea infinită să crească mare? De senzațiile de părăsire care durau insuportabil de mult? De evenimente uriașe care provocau mai ales spaima? Și dacă nu, cum de nu? Care-i secretul pentru povestea unei copilării perfecte?
6 comentarii:
Poate că alegem (conștient sau nu, asta tu ar trebui să știi, că eu... :)) ) ce ne aducem aminte.
Acum că ai pus întrebările astea, sigur, și eu îmi amintesc de cum mă pedepseau ai mei, de cum ceilalți copiii primeau de Crăciun tot ce voiau și eu primeam niște chestii care nu-mi plăceau etc.
Dar dacă m-ai întreba la un ceai despre copilăria mea, ți-aș spune numai părțile ei bune :)
eu imi amintesc din copilaria mea (in special cand se apropie craciunul ) mai ales cum dadea tata cu piciorul in brad si o facea pe mama curva ordinara ;D
si eu dormeam cu icoane sub perna rugandu-ma sa se termine.
asa ca eu ma intreb uneori ..cum de nu imi amintesc (mai des, mai ales) de momentele frumoase. ca am avut si din alea, fireste
secretul pentru povestea unei copilarii perfecte este o viata de adult reusita. daca nu ti-a reusit, o sa ai o poveste despre copilaria ta sub forma de tragedie.
normal, e foarte posibil ca viata de adult sa depinda de copilarie, si atunci ....
atunci nu stiu care e secretul
Secretul e că ne gândeam la o maturitate plină de secrete, mai puţin cel al copilăriei perfecte.
Viața de adult depinde în mod sigur de copilărie. Amintirile de Atunci nu pot fi șterse, așa cum nu putem alege să nu fim, genetic, odraslele părinților noștri...
Nu-mi amintesc, eu, unul, de graba de a fi mare. Din contră, știu că voiam să nu cresc, să mă însor numai cu mama sau, la rigoare, cu soră-mea. Nu voiam pe nimeni, altcineva, străin în viața noastră. E una din primele mari prostii pe care le putem „face”: a ne dori să creștem mari. Mă bucur că măcar pe asta n-am gustat-o.
Nevroza de abandon (în care mă zbat și azi) mi-a dominat acei ani, în care simțeam că părinții nu se înțeleg atât de bine cât mi-ar fi permis mie să fiu fericit și să-mi văd de joacă, fără a mă simți, periodic, săgetat în inimă și-n creier de grija că acasă s-ar putea să nu fie, din nou, bine.
O analiză bine dusă la capăt, o analiză dinceră cu un om priceput, ne-ar împăca parțial cu acele vremuri și măcar, din câte aud, ne-ar da curajul să gândim (măcar) că merităm mai mult decât îndrăznim să aspirăm-primim-luăm astăzi.
Tot ce am retinut din copilarie este graba cu care am dorit sa patrund in viata de adult, fara sa am habar de cate suferinte, deziluzii, regrete o sa am pe urma parte... daca mi-as mai dori sa ma reintorc acum 20 de ani? posibil... cu un suflet neintinat si cu o minte necorupta!
Un lucru imi este insa cert: nu as fi devenit adultul de azi fara ca acea perioada draga sa ma amprenteze mai mult sau mai putin! :)
Poate că-i ăsta secretul - să nu te grăbești sau să te grăbești încet. Cam tîrziu acum, nu? Pentru că nici viața de adult nu e ce părea a fi, iar pentru unii, care și-au adunat anii ca pe niște arme (ca și cum vîrsta i-ar îmbunătăți) tot insignifiant ești, tot un pitic care poate fi umilit. Mă gîndesc că asta e una din durerile copilăriei: ai impresia că însemni prea puțin (ok, foarte mult pentru unele persoane, dacă știu cum s-o arate).
Trimiteți un comentariu