sâmbătă, 16 octombrie 2010

Schmalzbrot mit Zwiebel

Am parcurs cu mare poftă câteva zeci de pagini din Guermantes! Pentru unii ar putea părea incomod de crezut că o asemenea lectură se poate face și pe nerăsuflate, dar... Parcă mă tămăduia fiecare rând al lui Proust. Fiecare nou detaliu caracterial sau vestimentar, fiecare nouă bârfă de salon. Mă „vindecă” până și de propriu-mi scris. Și de „Discipolul” lui Murdoch. Scrisul-total al francezului are efectul unui tratament asupra înșelătorului entuziasm ce mai apare câteodată la întâlnirea cu literatura so-and-so. Murdoch are forță! Murdoch este una dintre romancierele „prin excelență”. Însă Proust deține harul de a-ți face o cură bună, o spălătură literară, să nu zic clismă (poate place cuiva!), după care te simți neapărat mai împlinit, mai înfipt în seara pe cale a se topi într-o nouă noapte insuficientă.

A mânca pâine cu untură e deja un gest identitar - în epoca asta în care nici un gest uman, oricât de banal, nu scapă nedefinit, neîncadrat, nerecuperat, conform trendințelor. Mușcând din pâinea cu untură - pistruiată cu boia, sare și cu (după  gustul austriac de la țară) ceapă roșie, tăiată fin, cu mosorul bunicăi - sunt eu din nou. Sunt urmașul alor mei. Sunt ardelean. Pâinea unsă cu untură de porc era însoțitoarea mea preferată în timpul lecturii. Presăram peste dânsa o ninsoare de boia roșie de Szeged: puf! puf! Mirosul ei necioplit, de sex în tindă, face nările să freamăte, dar inima - culmea!, dacă nu ești cardiac - se liniștește ca prin minune, cuprinsă subit de Gemütlichkeit. Nu am avut nicicând vocație de vegetarian! Mă pricepeam numai la a-mi așterne ca să vegetez. Iar salatele le savurez mereu exclusiv ca lubrifiant pentru carne. Duminica. Joia serveam, de asemenea, carne? Vezi că nu mai țin minte?

16 comentarii:

Hiacint spunea...

Frumos mai scrii! Faci lumea să meargă la bibliotecă după Proust.

Eu nu am mîncat așa ceva, să-mi pregătești dacă vin vreodată în vizită. Comfort food, mîncare de legendă. Plăcintele cu gem de prune, cred. Turtele în ulei și faimosul scrob cu smîntînă.

anca giura spunea...

Cristian, am o recenzie prilejuită de Adriana Babeţi, scrisă acum vreo lună şi jumătate, unde într-un paragraf mă refer la proustiana ,,noastră''pâine cu untură. Observ cu bucurie că simţim la fel în multe privinţe... Îţi detaliez restul la momentul oportun.

În treacăt fie spus, madlena mea favorită este plăcinta cu brânză sărată, locală. Sigur o ştii. :)

Carmen-Corina Gugu spunea...

Deci chiar ai TALENT. Exact în formă CapsLock-uită. Ce naiba se mai aude cu cartea aia, care o fi prins viață doar în mintea mea, din păcate?

E frumoasă o recenzie la Guermantes, și o vom citi cu plăcere, dar tu ești printre ăia care pot mai mult decât atât. Ai nevoie de curaj... nici măcar nu te gândi la poveste, se va înfiripa singură.

Eu nu pot să te compar cu Proust, ca Anca, pentru că nu vreau să exagerez, deși știu că s-a referit la substrat. Dar uită-te la Amelie Nothomb. Scrie patru ore every day și are o cărticică ce seamănă mai mult a broșură în fiecare toamnă.

Tu știi cum ai fi ca scriitor? Un post-modernist care face o călătorie în trecutul literar glorios. O pâine coaptă în vatra bunicii și bobițe de caviar delicioase alături.

p.s.: Haha, de Mihaela nu zic nimic, deși îmi place de mor, pt că mai are mulți ani la dispoziție până să-i fie scuturată dojenitor cerneala din condei. Iar pe ea am citit-o în ”Conexiuni”, fiind o obsedată care stalkuiește lumea pe net :)))

p.s. 2: Și tu ești foarte tânăr, dar mă enervezi pe mine :P

Cristian SÎRB spunea...

Eee, ne calmăm acuma? (cu necesara rectificare că textul acesta nu e nici în cea mai infimă intenție o recenzie, ci cel mult o impresie) ;)

Aveți dreptate, sunt un neîntrecut „chef” de bibliotecă, specialist nerecunoscut în melanj literar-gastronomic-digestiv (prin părțile noastre, extracarpatice, melanjului i-ar mai zice și ghiveci, papară, ratotă). :)

„Plăcintă întinsă” e delicatesa aia, Anca G., și e mult mai bună decât orice madlenă proustiană; garantăm cui nu crede! Cum să nu simțim la fel?! Te mai îndoiai?

Carmen-Corina Gugu spunea...

Să ne fie de bine ...care om mai pofti.

anca giura spunea...

Aşadar, completez( am enorm de multe idei legate de gestul identitar al pâinii cu untură, recunosc):

-Da, Cristian observă foarte bine: alimentul,,dezbătut aici'' ne mai leagă de ,,Imperiu'' când altele n-o mai fac. Ca şi Canalul Morilor, nu? Pâinea cu untură, gustare simplă şi rapidă, s-a mâncat şi se mai mănâncă încă până la Budapesta şi până la Viena.

-Pentru noi, care am gustat-o în copilărie devine un gest ritualic, intim. Sau hai să vorbesc în numele meu. E ca şi cum:
-ronţăi măcriş
-fur un măr dintr-o livadă veche
-umblu desculţă prin poiană
-mă spăl pe cap în grădină( au, de cât timp n-am mai făcut-o)etc. E teluric, e reechilibrant.


Şi acum, special pentru Hiacint( reţeta promisă):)
Ingrediente: pâine proaspătă făcută în casă,o felie din capăt, untură de calitate de porc( nici o linguriţă măcar), sare grunjoasă, o roşie( ca sângele!) mare, dulce, de soi rar, bătrânesc, tăiată rondele fine, un ardei agras aşijderea, o mică ploaie de rondele de ceapă verde, un petec umbros de grădină, o carte en francais, avec beaucoup de descriptions, si possible. Se unge pâinea, se aranjează mondrianic totul.

Se asezonează la desert cu apă praspătă de la o fântână de o sută de ani, şi un măr ,,şoclan''( specie pe cale de dispariţie, nu-i aşa , Cristian). Şi acum , e rândul tău, draga mea, ce-mi propui dinspre dulcea Moldovă. Zacusca cu ciuperci de pădure din Bucovina, Ţara de Sus? Au, fac moarte de om pentru ea. :)

Madalin Ciortea spunea...

Este bine sa dibuim oameni cu oarecare identitate, cu ceva gusturi originale, cu expresii unice...ne ajuta sa nu cadem prada stereotipiei si sindromului de papagal blocat in cusca suficienta.

Cristian SÎRB spunea...

Păi, a rumega hermeneutic cărți toată ziulica sau a bifa săptămânal (și maniacal) evenimente literare, lansări, vernisaje etc, aveți dreptate că poate fi foarte dăunător creativității ingenue, spontaneității sclipitoare. De aia, e indicat ca uneori să ne mai întoarcem la pita noastră cu untură.

Cristian SÎRB spunea...

Acel sentiment austriac (așa vreau eu, să fie austriac, nu cuprinzător-germanic) de Gemütlichkeit (bien-etre, caldă familiaritate, reechilibre, întâlnire cu sine, un sentiment pozitiv-burghez) rezumă, comprimă perfect, tot ce-am scris noi mai sus. Ceea ce nu însemnă că nu putem prelungi acest plăcut exercițiu (joc) gurmand-introspectiv, cu ramificații abia disimulate regionalist-istorice.

Carmen-Corina Gugu spunea...

De bifat maniacal ”evenimente” literare încerc să mă abțin să comentez, mi-ar pieri apetitul. Și, că tot vorbim de asta, sper să nu ajung niciodată să fiu considerată o rumegătoare hermeneutică :). La mine este bucuria pură de a citi. Ceva ce mă transportă în copilărie, când erau cărțile și mâncărurile delicioase făcute de baba mea, în primul rând prăjituri. Foarte rar, când se îndură mama de mine, asezonez lectura cu o pitușcă aburindă. Asta e un fel de pită, presupun, dar prin Oltenia așa îi spunem. Îmi place uneori să o ung cu unt și cu o proză ca un sos bine închegat și condimentat, savuros. Masa asta pustie a voastră are bucate felurite: și creativitate spontană, cu propriile rețete, iar favoritele mele sunt ălea exotice, dar și o creație care se încheagă în jurul operei. Una este o recenzie nesărată, fadă, și alta e când pui și ceva din tine acolo, pentru gust.

Cristian SÎRB spunea...

Right!

Carmen-Corina Gugu spunea...

Aham :))

dragoş c spunea...

hm! mie guermantes mi s-a parut cel mai necitibil volum din 7, nu mai retin chiar nimic, dar daca ti-a placut, trebuie sa-l reiau candva. sau poate ti-a placut ca e atat de "proust"! :)

iar paine cu untura n-am mancat in viata mea - ba da, 1 data si mi-a ajuns! :(

Cristian SÎRB spunea...

Așa pare din ce am scris? și anume, că mi s-a părut Guermantes cel mai bun din 7? De Proust, Guermanții e... foarte Proust, poate că mai Proust ca altele, din cele 6/7 date, dar sigur nu e cel mai Proust.

Noutatea - că de aia m-am și pus să scriu impresia, nu de alta - e că la ora aia parcursesem zeci de pagini, ca dintr-o suflare, ceea ce nu i se întâmplă oricui, cred, decât foarte rar cu Proust, oricât de Proust ar fi el. Dar când ți-e drag și-i intri sub pielea narativă... ce poți face? Nu pot decât a încerca un ușor regret că tu n-ai gustat vol ăsta. :)

Pe de altă parte, nu știu dacă „A la recherche...” e făcută ca să reținem noi anumite „faze” din ea, nu e povestibilă, ca alte lucrări beletristice, nu e făcută să extragi de acolo și să rostești istorioare hazlii, la un pahar de vorbă cu prietenii. În schimb, ce mi s-a părut mie e aceea că „A la recherche...” poate fi perfect bârfită. Bârfită cu o bârfă elevată, bineînțeles, ruptă din saloneală. Ca și când chiar aseară s-a întâmplat ca Orianei să-i iasă splendid acea vorbă de spirit, iar tu ai fost de față. Dar nici nu știu ce fac eu aici, de fapt... :)) Doar nu stau să-l „justific” pe Proust, haha.

Pâine cu untură nici nu aveai cum să mănânci multă. Nu e baclava, merdenea, baigli. E identi-tară, cum spuneam. Noi nu vedem Ardealul la TV, aici, you know... Îl trăim.

Claudiu Haplea spunea...

Fir-ar să fie, m-ai făcut să îmi comand de acasă niște untură... Eu care nu mâncam așa ceva până să îți citesc textul. Cred că au trecut vreo 20 de ani de când nu am mai uns o felie de pită cu unsoare.

Și plăcintele întinse... abia aștept să vină Crăciunul, e un fel de tradiție pe la Ineu, cred că atunci varza murată devine matură. Că prin Cluj doar plăcinte cu varză dulce găsesc. Se uitau ciudat la mine când am întrebat prima dată dacă e varză dulce sau acră.

Cristian SÎRB spunea...

Uite cum aduci și tu omul în ispită, Hapleo! :) Cum să nu fie varza acră în plăcintă! Tocmai Clujul n-auzi de sauerkraut?! Vai lor.