miercuri, 27 octombrie 2010

Cui îi pasă?

Lumea e rea și indiferentă - de cîte ori nu am spus asta în gînd sau cu voce tare, compătimind o victima, pe cineva care a suferit o umilință sub ochii nepăsători sau jenați ai celorlalți? E o replică automată, iar indiferența în grup nu-i tipic românească, ci tipic omenească (a se vedea, de pildă, the bystander effect - Darley și Latane). Se spune și, de data asta fără glumă, cercetătorii americani au arătat că unde-s mulți, indiferența crește, fiecare gîndindu-se că se vor preocupa ceilalți. Are cine să intervină, să salveze, să ajute. 

Totuși, asta nu e singura explicație - m-am surprins astăzi rea și indiferentă. Pentru că nu-mi mai încape în fața ochilor atîta suferință, afișată pe stradă în cele mai crunte feluri, de la desfigurare fizică la decădere morală. Nu mai pot. Nu mai pot vedea, nu mai pot primi, nu mai pot accepta cerșetoria, rugăciunea după bani, cîntul jalnic al întîrziaților mintal, mîna întinsă, bolboroseala după milă. E trist că și emoțiile respectă principii economice: suferința nu mai are valoare cînd e omniprezentă. Iar indiferența mea se întărește ca o carapace, așa încît dacă strigați după ajutor, s-ar putea să trec fără să aud. Asta în timp ce mă antrenez pentru a înțelege și a fi empatică. Și încă nu-i suficient de ironic...

Mai degrabă e ironic faptul că actele de caritate nu vin din preaplinul inimii, ci din altceva - eu mă gîndesc la o educație bună, strictă, care construiește „puterea de a face bine.” Dar școlile și bisericile sunt ocupate cu altele, timp în care urechilor le cresc pleoape (expresie din Orbirea, Elias Canetti) și fiecare om trăiește în sinea lui, izolat.

4 comentarii:

Cristian SÎRB spunea...

Banalizata „banalizare a răului”.

a. Gunoiul omniprezent sfârșește prin a fi considerat parte din peisaj, nu mai impresionează negativ, pe zi ce trece; mâine-poimâine, ne trezim că se găsește careva să propună protejarea lui ca „specific național”.

b. cerșetoria invazivă, agresivă, efectuată de inși încă în putere, de flăcăi, matahale nespălate, și muieri așijderea - abate (și tocește, desensibilizează) atenția oamenilor de bine, a bine intenționaților de la adevărații nevoiași, de la adevăratele „cazuri sociale”.

c. chiar și-n timpuri considerate astăzi „primitive”, revolute, reacționare, înapoiate în orice caz, asistența socială organizată, actele de caritate cu rezultate notabile se aflau fie în grija Bisericii, a mănăstirilor, fie a doamnelor avute, care - poate din plictis, poate din convingere - mai organizau câte un bal, câte o tombolă, mai fondau câte un spital al săracilor; reginele însele nu se dădeau în lături (ho, că nu vorbeam de România!), ba chiar le intra în „job description” (acolo unde aveau rol de consoarte regale, nu acela de monarh titular) Caritatea. Periodic, donau din venitul lor anual o cutare sumă în folosul îngrijirii săracilor. Până și risipitoarea Marie-Antoinette oprea niște pungi în acest scop.

d. nu trebuie să ne autoflagelăm (decât dacă ne place durerea), leul nostru, 50 de banii noștri, azvârliți în poala sau în palma unui amărât nu rezolvă absolut nimic. Dacă asistența socială nu este instituționalizată, legiferată corect și susținută logistic și dpdv al HR rămâne doar un vis generos, o utopie ca oricare. Leul nostru strecurat cu oarece scârbă în căciula unui zdrențăros incert e o risipă tristă, dacă traiectoria lui nu poate fi urmărită, dacă efectele lui nu rămân durabile. Adăugat în mod concertat altor lei ar putea produce niște efecte, asta da!

e. cine are timp și har, poate prelua inițiativa din mâinile statului român impotent și să încerce să pună pe roate propria acțiune caritabilă. Sigur, dezamăgirile se vor ține lanț, atât dinspre „clienții” ingrați, cât și în ce privește susținerea semenilor cu dare de mână. Dar merită încercat. Eu n-am vocația asta, dar unei organizații cu program coerent și trezorerie transparentă i-aș dona din puținul meu (ar trebui să scriu „nimicul meu”, că-s șomer). În rest, îmi rezerv prezumția de neîncredere, căci, să nu uităm: plătim o grămadă de bani din veniturile noastre statului în scopuri „sociale” (aici introducând și CAS, și penzia), presupunând că statul se pricepe cum să le redistribuie, iar efectele-s nule, ba chiar ne paște falimentul.

f. la incapacitatea demonstrată a statului de a gestiona acești bani am o replică, cu iz de propunere (însă, care sună fantasmagoric, dacă nu baș anarhic!), să nu mai zică amicii că doar critic și „nu propun nimic în loc”: - să ni se deducă din impozit (exact ca acei 2% anuali) sumele donate în scopuri caritabile. Altfel, nu sunt de acord să plătesc/să ajut de două ori, și statului, și „în numele Domnului”, celor nevoiași, ca să-mi fac iertare de păcate sau nu știu ce iluzorie datorie civică. La fel aș face și cu pensia: dacă statul își ia laba și nu-mi mai reține acea sumă x din salariu pentru a mi-o înapoia decimată la vârsta pensionării, m-aș ocupa eu voluntar, sub jurământ, de colectarea propriei pensii, deschizându-mi un fond PRIVAT în acest scop la bancă sau la o casă de asigurări. CU CONDIȚIA ca statul să-și ia labele orduroase de pe banii aceia pe care, zice-se, i-a și cheltuit deja, că de aia, acum, FMI-ul and shit...

și așa mai departe!

Hiacint spunea...

E sumbru ce spui, dar ai dreptate. Și sunt lucruri zdrobitor de simple, de bun-simț, totuși nu se întîmplă. De ce?

delaskela spunea...

''...suferința nu mai are valoare cînd e omniprezentă. Iar indiferența mea se întărește ca o carapace'', consimt.Ca si cum ma apar, prin indiferenta, prin distantare...

Cristian SÎRB spunea...

nu mai vreau să pun mâna decât dacă desființăm instituțiile respective și ne apucăm să conducem direct, ca hoarda