 |
| acasă, 29X2010 |
Fătul pe care-l țin în mine, cu picioarele încovrigate turcește, uitându-se cu orbitele lui goale cum peretele secționează nostim soba de teracotă maronie; și neputința lui de-a întârzia căderea cu zgomot a serii.
Durerea ușoară de cap, localizată în frunte, în spatele ochilor și poziția ou, cu picioarele pe umeri, tălpile în piept, acoperind pudic sânii, dezvăluind cu nerușinare ceea ce e de dezvăluit: umbra și mirosul.
6 comentarii:
Bine că-i carnaval, iară nu helloween, că mi-e lehamite de cuvântul ăsta din urmă.( Şi când te gândeşti că eu am mare simpatie pentru dovleci, dar ,,ăştia'' mi-o confiscă mai nou.)
Una peste alta, că-i carnaval sau h. niciuna nu e specific românească. Oare de ce? Poate strămoşii noştri n-au avut curajul acestui act foarte psihologic? Ce e o mască până la urmă? Pentru unii e prilejul de a se ascunde de ei înşişi, pentru alţii acela de a fi ei înşişi( cât durează petrecerea adică), mi se pare.
Poate pentru că noi nu suntem în stare de prea îndelungă ipocrizie.
Eu, unul, de pildă, nu-s! Odată mi-ți-arăt ce simt și cred cu adevărat, ceea ce probează că oi fi eu, pe alocuri, o țîră rafinat, dar nu am ioc sânge albastru în vine. Prefăcătoria mă ține extrem de puțin. Degrabă îmi revin și o spun p-a dreaptă, altfel nu mă mai împac cu mine câte zile am.
Încolo, doar știm că la români carnavalul (circul?) e zilnic...
Sânge albastru, hein? :) Eu când citesc cuvântul ,,carnaval'', invariabil mă duc cu gândul la carnavalurile destrăbălate ale aristocraţiei franceze în speţă( psihanalizaţi, vă rog). Referinţe: carnavalul din ,,Le Grand Meaulnes''sau cel din ,,Crima Olgăi Arbelina'', prilej pntru Makine să facă referire la deşucheatele baluri ale aristocraţiei ruse, în care cu măştile pe faţă, erosul înnebunea pe toată lumea. Sunt iremediabil contaminată livresc...se pare.
În lipsă de carnaval (organizat) românesc, facem apel la cărți, e normal. Mie mi-e teamă de carnaval.
Cum scriam mai sus: a-l pune la cale însemna a-ți admite ipocrizia care te caracterizează în restul zilelor. Diferența culturală acută față de Occident mi-a pus de mic în vedere asta. Nu i-am înțeles niciodată pe germanii și pe danezii cu care mai ieșeam, necopt fiind, și care se puteau distra numai în cadru organizat, practicând niște jocuri „de distracție” cu totul plicticoase, tâmpe.
În cultura noastră laxă, noi nu putem pricepe că există un timp pentru poale-n cap și altul pentru seriozitate.
N-am putut nicicând penetra platoșa idioată a germanilor, colegi de birou, care râdeau sonor, dar „cu program”, iar în afara acelui „program” nici nu clipeau la calambururile noastre reușite în limba engleză, și chiar în bruma de germană știută.
Nu altfel am pățit-o noi cu „jovialii” și „mondenii” francezi. Ăștia-s notorii pentru faptul că râd numai la glumele lor nesărate, care pot fi și extrem de grosolane, la persoană, adică, și fără perdea.
Când am rostit, întâmplător, înaintea unor „boemi”, tineri circari amatori din Franța, poposiți prin Ineu, cuvântul „nécessiteux” și-au rulat de 3 ori ochii peste cap, semn că era foarte pretențios-burghez termenul pentru gusturile lor radical-democratice. După cum se vede, mi-a rămas imprimat momentul în dosarele timidității mele călcate în picioare.
La cum (şi când) râdem şi la cum petrecem, am observat mai mari asemănări cu ruşii, nu exagerez deloc. Sunt convinsă că de la regimul politico-traumatic asemănător ni se trage...Atunci, dacă vesticii râd ,,altfel'', am putea conchide că şi distracţia este chestie de educaţie( naţională).
Este! Popoarele obișnuite cu năpasta, minoritarii prigoniți (vezi evreii) au un umor autodefensiv și autoironie din plin. Autoironie nedistructivă! O să sune a stereotip rasial, însă tare mă tem că atunci cînd un occidendatl alege să fie autoironic ar trebui să cam fim atenți, în câteva zile se va și sinucide.
Trimiteți un comentariu