Tot mai greu e cu cei cu gusturile deja de-formate decât cu începătorii! Mai greu cu cei obișnuiți deja să creadă că literatura a început ieri, odată cu Pamuk, Vonnegut, Palahniuk (să nu se inflameze nimeni, enumăr la întâmplare!). Și care, din cauza de-formării lor, ajung să strâmbe din nas la Faulkner, la Llosa, ce să mai zic la Maupassant sau la Henry James.
Mai există încă o categorie cu care e greu de conblogviețuit: cei care simt că mor dacă nu-și fac poză cu scriitorii sau cu cărțile și care merg la bibliotecă sau prin librării doar pentru că acolo „miroase a hârtie tipărită”. Cei care au impresia că vecinătatea sau autograful unui scriitor echivalează cu 52 de cărți citite pe an. Cei care-și fac poză în fața bibliotecii personale, nimic deosebindu-i de pițipoancele lipite senzual de mașina iubitului.
Sau poate că n-aveați cunoștință de „sindromul librarului” – suferă de această boală modernă librarul sau bibliotecarul care, contagiat de viața printre cărți, dă, la suprafață, impresia (sau capătă morga) unui erudit, cu toate că nu citește mai nimic. Începe puține volume – dacă se poate, în paralel, ca să-și facă turnul de rigoare pe noptieră, în caz de vizite neanunțate – abandonează mai multe decât a început.
18 comentarii:
Am stat la cineva și am fost impresionată de bibliotecă, aceasta fiind ticsită de cărți. Când am răsfoit unele dintre ele și am văzut că păreau neatinse, mi-am zis că proprietarul probabil are grijă de felul în care le mânuiește.
”Hehe, să vezi ce am în camera în care dorm”. Și într-adevăr, erau foarte multe cărți pe noptieră, dar cu un strat de praf pe ele, credeți-mă, de o juma de cm!
În rest, subscriu la ce ai scris pe aici, măcar pentru că nimeni altcineva văd că nu o face, și nu știu de ce.
E bine și cu evenimentele literare, e o formă de socializare mai bună decât cafeneaua clasică, dar cât de naiv să fii pentru a crede că ține loc de lectură. Căci mie impresia asta mi-o dă entuziasmul tâmp și hiperbolizat.
Sau cumpărarea obsesiv-compulsivă de cărți... Noroc că e timp de citit în mijloacele de transport în comun, între o lansare și o spălătură indie-nală în KulturHaus.
Iar cărțile cu autograf sunt mult mai valoroase decât ălea simple, se știeee. :)))
Direct la subiect, da!
Cum de ce nu a reacționat nimeni la postarea asta? Stai să ne gândim... Oare pentru că e plină blogosfera de țoape literare? Ăăă, da! Mallistele literelor. Și aici, vai!, intră și bărbații. Discotecarii teoriilor literare. Metrosexualii romanului. Prostituatele cenaclurilor.
Da, măi, îți dai seama? Să ai puseuri anxioase până la organizarea cutărui târg, când se lansează cutare carte, nu care cumva să n-o cumperi caldă că, dacă te superi și-ți vin nevricalele, nici n-o mai citești, dracului! :))))
cu scuze pentru trecut( daca le puteti accepta) mi-a placut f mult ce ati scris aici. eu una prefer si mi se pare mai simplu si corect sa spun ca sunt pur si simplu needucata, mi-ar fi greu sa ma afisez altfel (oriunde)si sa par ce nu sunt. a, si iubesc clasicii.
mai e o problema, chiar nu-mi permit sa cumpar carti 'la moda'.
Sunt întru totul de acord și în rezonanță cu ce scrieți!
Și nu e nevoie de scuze! Putem continua (sau începe) un dialog normal, așa cum ar fi trebuit dintru început. Acum că ne știm reciproc câteva dintre „sensibilități”.
Cred că mi-am început rătăcirea blogosferică, în 2007 chiar cu diatribe furioase împotriva „modismului” literar. La vremea aceea, mergeam frecvent pe bookblog ca să țin predici inutile despre cât de dăunător e să-ți începi lecturile și să le clădești, darmite să le propagi!, ocolind prostește clasicii (fie că-s „moderni”, fie că-s „vechi”).
Drept e și că dragostea adevărată de Carte nu se afișează la manifestații găunoase, glamour etc. Nu trebuie să fie un prilej pentru strălucirea noastră. Poate că nu se afișează deloc. La fel cum, când bei un vin excepțional, nu mergi să râgâi în fața tuturor „aromele finale”, ca să te știe c-ai băut. :)
Despre țoapele literare și malliștii culturnici, prinții neîncoronați ai literelor băștinașe, voi avea mereu același păreri, scrise cu același vocabular, poate mitocan, poate suburban! Nu-mi pasă. :)
Certurile pot să zgârie doar ușor epiderma unui blog, în cazul în care carnația este sănătoasă, fără formațiuni canceroase, plus că se cicatrizează imediat. Dacă ai idei bune, dacă scrii bine, se trece peste sensibilități sau peste limbaj mai dur, atunci când nu rezonează cu ”publicul”.
Îmi cer scuze pentru formulare, și uite că iar apelez la metafore: a considera cititul la fel de important precum mersul la gaudeamuși, bookfești, etc. (observați că nu spun ”a înlocui”), nu seamănă cumva cu a prefera să te uiți la filme erotice în loc să faci dragoste?
Și încă cel de-al doilea demers are șanse să fie considerat onest, căci te-ar putea stimula, dar eu nu văd nimic excitant în grămezi de cărți care stau bosumflate pe rafturi, acoperindu-și pudic conținuturile cu coperți lucioase. Cum să ”orgasmezi” la așa ceva?
Fiindcă mie așa îmi sună toate istericalele ălea, de la preludiul anxios de care vorbea Cristian, înaintea unui târg de carte sau lansare, până la copleșirea simțurilor cu mirosul de hârtie tipărită și cu greutatea personalităților culturale, care apasă un corp fragil de țață ceva mai tânără.
Și vă rog, chiar nu vreau să se înțeleagă greșit, nu am nimic cu oamenii care se duc la astfel de târguri sau la alte evenimente din lumea literelor, eu vorbesc de entuziasmul acesta care nu are absolut nicio justificare, de inducerea în cititor a sentimentului că ei, The Chosen, au făcut parte din ceva ”bigger than life”.
Dacă este mai influențabil, probabil se și întreabă de ce stă ca fraierul în fotoliu, să descifreze tainele unei opere, când ar putea să aștepte două ore la coadă pentru un autograf, sau pentru apucarea unui exemplar care altfel s-ar perima mâine-poimâine și nu ar mai fi în trend.
Cine nu știe despre ce e vorba și consideră că ar putea fi o răutate din partea lui Cristian (și eu eram un pic nelămurită la parcurgerea posturilor lui din 2007, de exemplu) ar trebui să citească 2-3 articole de genul ăsta, ale mai sus-nenumitelor, și s-ar lămuri imediat, dar să le lăsăm să-și trăiască fericirea caZnică netulburate.
Nu ne prea dăm seama în ce postură jalnică ne situăm atunci când sfârșim prin a ne crede „aleși”, că e vorba de o „biserică” nou-înființată sau că e un cenaclu strâmt de „cunoscători” privilegiați. Mare-i tentația asta a unicității autoasumate! Dar și ispita faimei facile, repede obținute, golite de miez. A numărătorii și-a cantității.
Sigur că nici pe mine nu m-ar supăra, dacă „praticipările” astea febrile ar fi făcute cu un gram în plus de discreție, de bun simț. Și dacă „participanții” n-ar da în permanență impresia că drept le vine să moară când ratează o lansare, o semnătură, o noapte-n pat cu autorul.
'o noapte in pat cu autorul preferat' ar fi o leapsa grozava. :)
mie mi-ar placea cu virginia woolf:P
Tare îmi place expresia lui Marius Chivu:...,,azi este foarte uşor să mimezi cultura''. Din păcate pentru el, ea( ageamiul care ar mima-o), pe mine nu mă păcăleşte nimenea la acest capitol, sunt prea snoabă şi suficientă de kooltă. :)
Dar de ce nu ți-ar plăcea expresia mea, una dintre ele, oricare? Lasă-l pe Chivu, el e vEdEtĂ. Aci suntem entre nous. :)
Vai, lolablau, dar s-ar putea să adunăm un buchet impresionant de răspunsuri la leapșa asta! Atâta doar că, exagerez, puțini vor admite c-au făcut-o. Sunt convins că și autorii noștri, „berbi” sau imberbi, băiuței sau degeței, cezaripaulibădei, zarojeni etcei, au cenaclistele lor devotate, la nevoie, doar să întindă mâna...
Pe lângă plăcerile koolte enumerate de noi mai sus, a ți-o pune cu un autor PUBLICAT în viață e la fel de semnificativ cutural, pentru unii, ca a citi 69 de cărți pe an. Îmi pare rău că sună a misoginism, eu nu-s misogin, dar așa sună: însă fetele au, statistic, slăbiciune mai mare pentru asta, pentru acest act kooltural înălțător.
Sunt dintr-astea destule, care asudă cultural în vecinătatea unui scriitor, și nu ratează șansa de a se orizontaliza cu somitățile literare ale momentului, imediat ce somitatea își scoate provocator supracoperta și-o aruncă la podea...
Mie cu Roth, dar atunci când a scris ”Complexul lui Portnoy”, acum e cam bătrân (la ăsta e exclusiv fiindcă mă atrage mintea lui prea mult, și problemele din ”viața lui de bărbat”), cu Petru Popescu atunci când a scris ”Prins” (nu aveți idee cât de drăguț era!), cu Chuck Palahniuk atunci când a scris Fight Club.
I-am gugălit pe ăștia, puțini, pe care i-am citit eu. La cei mai mulți înțelegi de ce s-au îndreptat spre activități intelectuale. La tine, Cristian, mi se pare ușor bizar, you're so nice :P. Poate dacă te apuci să scrii vei fi băgat și tu în liste dintr-ăstea, vei fi un fel de Marius Chivu pe partea cealaltă a baricadei (M. C. is very cute, mmm):))
Cristian, eu acum am văzut răspunsul tău, inclusiv remarca despre Marius Chivu :-s. Zău că era doar în spiritul lepșei... :)))) He is still cute, though.
Iar ălea care chiar s-au orizontalizat, ce să zic, ferice de ele, eu nu pot să rămân decât în tărâmul ficțiunii, trăiesc prea mult în capul meu, nu prea socializez, mă încântă o romanță online, dacă vine natural, și în plus, mă gândesc la timpuri apuse, și la personalități care nu pot fi întâlnite pe la cenacluri. Atunci când mă incită comentarii precum cel al loleiblau, that is. Ce-s ălea cenacluri, app, n-am fost niciodată. :D
Nu vreau să sune răutăcios, dar atunci când visezi că nu-știu-ce scriitor a uitat cine ești, și arunci a doua zi chestia asta pe blog, într-o angoasă teribilă, ai o problemă.
Și ai dreptate, cred că fetele au o mai mare slăbiciune. Unora poți să le întinzi emanciparea pe o farfurie, dacă sunt niște firi dependente, care au nevoie permanentă de confirmări, se vor duce să-și hrănească self-esteem-ul pe la diferite evenimente unde le face să se simtă puternice simpla vecinătate cu producătorii de kooltură.
Suntem noi nașpaaa? Ei, sunt sigură că cele pe care le deranjezi (cu adevărul!) îți evită blogul, deci suntem în continuare ”entre nous”. ;)
Mnoa, eu nu vorbesc de slăbiciunea scriitorilor pentru prospătură oferită pe tavă, gata hipnotizată de aburul celebrității. Asta e deja parte din job description. :) Ci de însăși acea „prospătură” penibilă, mereu semipreparată, mereu semilubrifiată pentru o enculturație frugală de-ampicioarelea (oare enculturație vine de la enculer?...).
Eu privesc scriitorii prin cărțile lor, ca printr-un binoclu întors. Bineînțeles că pe unii îi ador și eu (vezi Roth) până-n pragul inversiunii latente.
Dar, din fericire, eu nu simt că-mi lipsește acuplarea cu ei, Opera lor mi-e îndeajuns, cu vîrf și îndesat. Nu cred că fizic ar fi fost mai darnici și mai satisfăcători cu mine ca-n cărțile lor!
Of, era doar în spiritul ”lepșei”. Și eu îi privesc exact la fel, jezz! Ciudat, mie îmi apare că s-a salvat ultimul comentariu :(
Nu te preocupa, eu nu cu tine polemizez, doar știi; eu am discursul meu dezlănțuit antițoapă literară, ca-n vremurile bune, ce dor mi-era de el!
Tu însă nu ai răbdare să citești în spirit și literă, poate.
Păi, prima „deranjată” care ar reacționa aici în scris probabil că mai are atâta minte neaburită de celebritate încât să realizeze că s-ar umple singură de ridicol să reacționeze la niște comentarii virulente, în care nu numesc pe nimeni. Deși, cu fiecare revenire a mea, a noastră, sunt conștient că lațul se strânge, „cercul de suspecți” de asemenea. :))
Sunt în vervă acum, am poftă să-i arăt așa cum sunt ei: în fundul gol și cu limbile scoase, celebromaniacii! Faimofilii. Autografomanii! :)
Oooo, Cristian, n-am să-mi exprim nici de această dată aprecierile faţă de ce scrii tu prea ,,pe faţă''. Lasă-mă să strălucesc şi de această dată prin discreţie(sic!) şi laconism în comentariile-mi adresate post-urilor tale. :) Şi încheind în nota vanitoasă, iară nu vană,sper, ce-mi e specifică, voi afirma că simplul fapt că ,,vin pe-aici'' este un elogiu. Păi, nu?( eu care vizitez atât şi atât de puţine bloguri...)
N-aș putea să te contrazic.
Enculer...hahah, good one, funny little bugger.
Discuția voastră îmi amintește de un fost coleg, care după o lasare de carte de-a lui Ș. Foarță, a mers la el cu vreo 10 volume de poezie (poate chiar mai multe) pentru a fi semnate de autor. Dar de data asta, băiatul cu pricina, nu căuta ”o noapte în pat cu autorul preferat” (are și rimă leapșa asta), ci mai mult cred că era interesat să vândă la un preț generos cărțile respective după trecerea la cele veșnice a poetului. Foarță nu era singurul pe listă în bișnița lui (să nu se îngrijoreze).
Acești amatori ai koolturii au mai multe fațete (poate chiar dosuri).
Doamne feri! 10 volume?
Mă rog, am zis eu că nu e ușor de îndurat, de susținut logistic, de trăit cu - ba e chiar un chin - mania asta a accesului la celebritate!
Trimiteți un comentariu