París no se acaba nunca*

 Unele adevăruri pot fi spuse (sau înfățișate) și înțelese numai prin mijlocirea artei (literatura cuprinde omul mai bine decât teoria seacă psihologică; muzica îl exprimă ca nici una dintre arte; sunt atâția artiști care pictează lăuntrul uman mai „precis” decât orice ecografie; parabolele lui Isus).

„Gândiți-vă care pot fi temeiurile de bază ale disperării! Fiecare dintre voi aveți unele proprii. Vi le sugerez pe ale mele: volubilitatea iubirii, fragilitatea trupului, copleșitoarea meschinărie care domină viața socială, tragica singurătate în care, în fond, trăim cu toții, necazurile prieteniei, monotonia și sensibilitatea care însoțesc obiceiul de a trăi.” //*Enrique Vila-Matas, Parisul nu are sfârșit (link)

Roman eseistic despre un tânăr care, încercând să devină scriitor, scrie o carte despre cum să devii un scriitor, timp în care chiar devine unul, scriind...

Vă e cunoscută neplăcuta impresie că romanul a fost scris de traducător? Mi s-a întâmplat adesea - cu Iulia Gorzo, dar nu numai. Sau re-scris. Bun, într-un fel, orice carte este re-scrisă de traducător, dar aici mă refer în special la șarjele nepermise, la a-și face de cap (lexical) pe seama textului de tradus = a-l falsifica puțin, ca să strălucești tu.

Ca să nu te pierzi...*

Patrick Modiano mă ține prizonier în visul lui tulbure. Nu știu să fi scris vreo carte care să treacă de 200 de pagini. Dar în aceste pagini, mai puține de 200, stă ascunsă cea mai subtilă dintre capcanele literare - un mâl adânc, înșelător, confortabil și ușor criminal.

Ceai în Sahara - revizitat

 M-am întors de la ceai cum am plecat, poate ceva mai înmuiat de ploaia asta (zilnică) și cu mai puțini bani în cont.

Dacă vei aștepta la nesfârșit momentul „oportun” pentru a-ți bea ceaiul în Sahara, vei rămâne pe veci mereu nostalgic, fără a mai ajunge vreodată să-ți iei ceaiul în Sahara.

Așa că, renunți la toate prejudecățile și pretextele ce te opreau, abandonezi toate scuzele, lașitatea, și pornești, chiar fără un ban în buzunar, spre ceaiul acela care te așteaptă în Sahara.

De vei amâna prea mult să-ți iei ceaiul în Sahara, va trebui să te mulțumești, în cele din urmă, cu o ceașcă plină cu nisip.

Ceai în Sahara (The Sheltering Sky) - o capodoperă ce n-a primit nici un premiu, la vremea apariției sale.

Port și Kit (personaje principale) - două singurătăți cărora, cândva, li s-a părut, pesemne, că-s compatibile. Port, sperând să fie „absolvit” sufletește de peisaj, de geografia care-l pasiona atât.

Ceai în Sahara - o călătorie imposibilă. Ori: planul unei călătorii imposibile.

„(...) o nouă călătorie imposibilă care, în cele din urmă, devenea uneori realitate.”

Bartelby & Co., Enrique Vila-Matas

Ileana Scipione, traducătoarea, avea dreptate în prefața cărții: îți dă poftă de citit (pe unii dintre autorii inventariați de Vila-Matas)! Gâdilă curiozitatea.

Te învață cum să faci să nu scrii (metode și pretexte de a nu scrie) și cum să dai un sens cât mai bogat nescrisului. Și să eviți sentimentul de vinovăție, să scapi de obsesia neîmplinirii - scriind în cap. Sau devenind tu opera. Ambulantă.

Ca paranteză: sunt sătul de insinuările și “sentințele” celor ce vor să legifereze că după Musil nu s-a mai scris nimic de valoare. Chestia asta, deși vrea să treacă drept „standard înalt”, e de fapt dovada unei îngustimi deloc măgulitoare pentru cine o împrăștie de colo-colo.

E ca-n cazul muzicii: dacă îți place cu adevărat muzica, ești capabil să cauți avid, să asculți și să asimilezi mai multe stiluri muzicale. Dacă ești doar un snob, îți place doar Mahler și, în plus, îți pui la punct un discurs tâmpit prin care îi “desființezi” pe toți ceilalți. 

Oamenii realmente binecuvântați se pot bucura atât de muzica techno cât și de Satie. La fel, cititorii împătimiți. 

Hiperintelectualizarea și snobificarea actului lecturii e de domeniul idioțeniei savante!

Enrique Vila-Matas

Parisul nu are sfârșit (Enrique Vila-Matas)

Cartea asta este ca un “film de citit” - Parisul nu are sfârșit.

O carte (nu știu dacă-i chiar roman) despre un tânăr care acum nu mai e tânăr și care, cândva, la Paris, încercase să devină scriitor, simulând că deja era un scriitor — adoptând gestica și recuzita specifice (în opinia lui) unui scriitor, iar acum, nemaifiind tânăr, dar fiind scriitor, scrie o carte despre hazardul de a deveni un scriitor.

Dar să nu mă credeți pe cuvânt.

Foarte antrenantă și foarte “altceva” (decât se „consumă” de obicei). Îndrăzneț - la vremea apariției cărții - pariul editurii RAO.

Juan Carlos Onetti - Despărțiri

 Literatură intimidant de bună. Psihedelic, valsul frazelor.

Lumea lui Onetti pulsează claustrată într-o boabă aurie de strugure. Sau într-una de chihlimbar, din care, transparent, limpede, este doar miezul său inaccesibil, căci - înspre marginile ei - lumea lui Onetti se obscurizează de la depunerile reziduurilor de senzualitate și poezie.

Joan Didion — Nopți albastre

 Durerea ce se ițește de după icnetul frazelor scurte, poticnite, minimaliste, deposedate (unele) de verb, de predicat… Repetiții și reveniri ca niște incantații, mantre. Durerea mușcată de limbă. Limba înghițită de durere. Și un substrat de părere de rău pentru sine însăși. 

Admirabil, în memorialistica lui Joan Didion, este și acest detaliu: nu-i este rușine să-i fie dor de femeia-care-a-fost ori să-și exhibe în ochii cititorului teama paralizantă că, într-o zi, nici ea nu va mai fi. După ce a pierdut Totul, J.D. și-a dat seama că (scandalos pentru unii, apologeți ai doliului definitiv, obligatoriu) ceea ce i-a mai rămas — deopotrivă: dar, har & pedeapsă — sunt scrisul și faptul că trăiește.

Dragostea ei de viață, altădată impetuoasă - așa ciobită și reconstituită arheologic cum îi este acum, și spaima - mărturisită prin risipă de eufemisme și ocolișuri - de posibilul Nimic de apoi…

Aș fi citit și 500 de pagini, și mai multe, compuse în acest stil economicos, în acest ritm al du-te-vino-ului între trecut și prezent! Didion, făcându-și planuri de trecut, pentru a nu fi nevoită să privească în ochi viitorul, nici chiar prezentul.

Scriitură de o eleganță zdrobitoare, de care Didion se agață pentru a se simți utilă sieși, spiralând în jurul temei morții, atentă la pașii pe care-i face, ca într-un vals executat pe buza prăpastiei, sub amenințarea hăului.

_____________________

P.S. Am remarcat în “recenziile” anglofone la această carte de “memorii” insinuându-se otrava stângismului de modă nouă, stalinismul corectitudinii politice, ce infectează recent mai toate opiniile exprimate public. Disprețul nedisimulat al acestor coate-goale de pe GR pentru “albitatea” lui Didion, pentru “privilegiile” ei de “castă”, de clasă și de rasă, influențează - corupe - părerile despre carte ale dobitocilor. De parcă suferința pierderii (+ spaima de bătrânețe) nu ar mai suferință dacă ești alb, catolic, faimos & înstărit… Nerozii ăștia au “confiscat” până si dreptul la durere, legând-o strict de culoarea pielii sau de gen. Dezgustător!

Lanul gândirii magice

Deși citim în Anul gândirii magice o carte despre doliu, inteligența copleșitoare a autoarei conferă o tonalitate de oțel “vocii” de povestitoare a lui Joan Didion (așadar, în ciuda așteptărilor lacrimogene). Autocompătimirea leșios-lirică este evitată cu o pedantă grijă. Tentația gândirii magice, însă, nu...

Asta, pe lângă înclinația omenească înspre morbid, te determină - ca cititor - să aștepți (să tânjești) în continuare alte și alte detalii despre durerea pierderii; te surprinzi dorindu-ți ca spovedania lui Didion să nu se mai sfârșească.

Ca Anne Gisleson în Iscoditorii, dar înaintea ei, Didion se apropie de sursa suferinței făcând ocoluri concentrice - o spirală precaută a rememorării. Precaută, și ca să nu doară prea tare, dar și ca să nu încheie prea curând construcția altarului memoriei. Durata este văzută aici ca un cuvenit omagiu.

Fiind o intelectuală, trăind mult timp în vecinătatea “artei nepieritoare”, pentru a învăța “cum se suferă”, odată rămasă singură, lui Joan Didion nu-i rămâne decât să facă apel la referințe livrești. Oscilează între expunerea sentimentelor, emoțiilor (care-i pare indecentă) și apelul - poate exagerat - la citate din cărți (chemate să vorbească în numele ei).

Rezultă un eseu memorialistic frumos și scrâșnit scris, unde lacrimile sunt disimulate, cum am pomenit, prin recursul la citate (chiar autocitări), la frazele scurte, eliptice, oțelite, parcă neșlefuite, la repetițiile mantrice, ce aproape că se preschimbă în rugăciuni. Chinuitoarea neputință de a se ruga...

Cartea, una dintre cele mai bune despre doliu (dintre puținele „demne”: A. Cohen - Le livre de ma mère, R. Barthes - Journal de deuil, M. Mihăieș - Despre doliu, A. Gisleson - Iscoditorii etc) nu beneficiază de cea mai “dreaptă” traducere. Traducătoarea a comis, pe alocuri, un fel de românească ușor englezită (atât ca lexic, cât și ca topică a frazei).

Harța de a denunța cu stil

Lectura ca duș rece. Pe mine m-au distrat umorul și verva contelui german von Schönburg. Pe alții, cei vizați de el în carte - și pe lipitorile lor snoabe -, probabil că nu îi va amuza la fel. 

Pe jalnicii salivanți ai “dezvoltării personale” îi va face poate să roșească de jena de a se crede/de a aspira (la) mai mult (și mai sus) decât sunt ei de fapt. Pe marii carieriști care trăiesc pentru locul de muncă & care-și “mituiesc” copiii cu cadouri destinate să țină locul afecțiunii și Prezenței.

Una peste alta, tonic - dar de-ar încăpea cartea asta pe mâinile celor care-i fac “obiectul”. Viermunculii nemulțumirii și ai progresului incontinent, nemulțumiții (obsedați de onoruri) cărora li se ia uneori darul etc.

______________

*Alexander von Schönburg - Arta de a renunța cu stil, sau mai puțin înseamnă mai mult, Baroque Books

Exorcisme

 „Nu știu dacă există cruzime mai mare ca a copiilor” - Radu Găvan, Exorcizat

Și mie îmi e frică de ei. Sunt imprevizibili, nu știi când te poți trezi cu o piatră-n cap ori un pumn aplicat inghinal.

Același spor îndoielnic - la citirea romanului lui R. Găvan. Departe de a spune că nu mă atrage, e bun!, departe de a mă scandaliza, cum - ca strategie de maketing - apare scris pe a patra copertă. Cert este că mă încarcă, iar unele „mărturisiri” sunt greu de suportat, din cauza directeții și, mai ales, a cantității de adevăr pe care-l conțin.

Frisonant la cartea asta e și că R.G. pare să fi trăit nemijlocit situațiile terifiante pe care le relatează. Fie că i s-au întâmplat, fie că a asistat ca martor la unele. Într-atât sunt de veridice. Și exact asta le face insuportabile!

Exorcizat funcționează ca un catharsis grecesc pentru cititorul care se lasă absorbit de el. Te cutremură și de te descarcă, te fascinează și te indignează. Te îmbie, deopotrivă, să-l imiți și să-l respingi.

Uitate

 Sunt tot mai puține cărțile care îmi plac.

Ajunsesem la un impas cu lecturile mele, înainte de Paște. Niciodată noptiera n-a fost atât de plină (sufocată) de stiva de cărți (pe care a și trebuit să o împart în două stive mai mici, ca să evit prăbușirea). Cauza: începusem prea multe cărți grele și prea multe tomuri masive! Cărțile-lubrifiant (eseistică, proză scurtă, romane de mică întindere sau lesne de parcurs - ca Noi a lui David Nicholls), care în cazul meu funcționează ca parafina pentru schiuri, lipseau cu desăvârșire de la îndemâna mea.

Am luat la citit Cartea de nisip (Borges), cu care mă aflu (împotmolit) la jumătatea ei, taman acolo unde prozele se comprimă, obscure. Textele au un tâlc „și mai adânc” decât în prima jumătate a volumului! 

De peste un an mă regalez cu Analiza viselor a lui C.G. Jung, în ritmul aproximativ de o sesiune sau două pe zi de lectură (capitolele cărții sunt sesiunile de dezbateri, de fapt). Analiza... este genul de carte care îți urnește mintea, desfrânează fluxul ideatic, tentația polemică, dorința de a afla mai mult, senzația (uneori înșelătoare) că știi mai multe despre tine însuți și te trimite direct la foaia de scris. Versurile lui Ivănescu, selectate de Al. Cistelecan pentru Humanitas - nu citiți niciodată Borges și Ivănescu în paralel, vi se va învârti creierul în sens invers, ca un cub Rubik, cu scrâșnete!

Ce a mers, până la un punct, fără noduri a fost Jurnalul unei fete greu de mulțumit (Jeni Acterian). Tobă de carte, femeia asta! Totuși, când am început să mă prind în legătură cu sensul titlului, ritmul mi-a încetinit. Până la oprire. Dar i-am atins și cărții ăsteia jumătatea! Din pudoare, din exces de rațiune, Jeni Acterian nu reușește să-și înadreze emoțional mal de vivre-ul. Însă suferința ei este cât se poate de concretă (și, deocamdată, fără obiect). Intuiesc că pricina e solitudinea, iar a singurătății pricină este unicitatea personalității lui Jeni, altfelitatea ei printre mulții tineri cunoscuți, colegi de generație cu ea sau cu frații săi. Unicul cu care rezonează (dar care o cam ignoră, consumat de abisul propriu) este Emil Cioran. Mai am o bănuială: tânjea după dragostea împărtășită. Înclinația ei către mizantropie aș presupne că ar fi fost mult diminuată de explozia spontană a unei iubiri împărtășite. Or, până atunci, preferă să se „consoleze”, disprețuind deschis mediocritatea celor de vârsta sa și a profesorilor (cu excepția lui Nae Ionescu, de care suspectez că era îndrăgostită).

Am făcut imprudența să dau cep și Patologiilor excesului de Marc Valeur, Jean Claude Matysiak, încălcând astfel regula de aur: o singură carte de psihologie citită în paralel cu altele.

Mai citesc, sporadic: Ioan-Paul al II-lea, În mâinile Domnului. Însemnări personale 1962 - 2003. Și, zilnic: Eseuri de îndrăgostit, Alain de Botton - nu e chiar o carte epocală, cum au lăsat să se înțeleagă niște intelectuali, peste ale căror opinii mai dau uneori prin presa culturală. Există, în carte, fragmente bune de citat în întregime și fragmente aride, cu substantive fabricate din infinitive, bune de exersat săritura în lungime. Pur și simplu, ochiul și mintea n-au câteodată pe ce anume să se oprească pentru o gândire tihnită. Abstracțiuni cretoase, îndulcite cu ceva ficțiune ce face volumul, în ansamblul său, digerabil. Mi-a trecut prin cap inclusiv gândul abandonului. Partea în care iubirea începe să se deșire este de la o poștă cea mai interesantă. Într-o seară, dând peste ea, mi-a pus pe fugă somnul ce mă toropise! Imposibilitatea iubirii cu de-a sila e tratată cu un realism neîndurător, însă tonic.

Ca urmare, am hotărât că așa nu se mai poate. În weekend, am smuls din raft Raymond Carver - Despre ce vorbim când vorbim despre iubire și-am isprăvit-o în câteva ore. Apoi, urmând un sfat (sau o recomandare) pe care eu însumi l-am notat pe acest blog acum câțiva ani, am trecut la o culegere de nuvele marca Henry James - Desenul din covor (BPT, 1986). Orice impas de lectură poate fi surmontat cu o scriere (sau mai multe) de-a lui H. James. Chiar citeam și subscriam, recent, la părerea tranșantă a unuia dintre biografii americani ai lui James: orice rateu literar al lui H. James este superior multor succese ale altor scriitori celebri.

https://masa-pustie.blogspot.com/2016/05/placuta-povara-lecturii.html

Saroyan - arta de a spune o poveste

Cândva, am pomenit despre istorisirile evreiești - cât de limpede-s scrise și ce tâlcuri ascunse sau vizibile pot avea!

Poveștile armenilor nu-s mai prejos! Dovada stă într-însăși selecția asta din opera inepuizabilului Saroyan.

Încă de la primele rânduri, deși scrie cât se poate de modern, se remarcă însușirea excepțională a scriitorului de a păstra o anumită conexiune cu modul tradițional de a povesti al strămoșilor săi.

•••

Tânărul neînfricat de la trapezul zburător…, William Saroyan//ed. Litera, 2017

Camilo José Cela

O carte fabuloasă a cărei lectură o amân prostește de ani de zile!

Romanul ăsta, ca zumzetul și forfota unui stup, este străbătut de o ironie metalică al cărei gust pe unii (unele) ar putea să-i supere ca și când le-ar fi direct adresată. Asta-mi place să-mi închipui: cum niște inși care se încăpățânează să citească (deși nu pricep mare lucru din cărți) se simt deranjați de atitudinea dizolvantă a autorului.

Romanul este inclasabil. Vecin, probabil, cu Daniil Harms, cu Bruno Schulz și cu suprarealiștii - dar cu un plus de rigoare și deșteptăciune; fără acele gratuități lingvistico-imagistice, comise de dadaiști și suprarealiști doar ca să epateze.

“Stupul” mi-a retrezit curata bucurie a lecturii. N-am simțit că aș fi fost condus înspre nisipurile mișcătoare și cleioase ale vreunei viziuni ideologice (ca, recent, cu Llosa ori cu R. Piglia), amestecată ticălos cu ficțiunea și cu talentul autorului pentru a face cartea, dacă nu mai digerabilă, atunci mai căutată, mai generatoare de sentimente snoabe în cititor.

Drame personale, decizii de viață stupide ce se întorc contra omului, jocuri serioase ce sfârșesc prost - asta vreau să citesc în beletristică. Nu despre colonialism. Nu despre efectele inegalitare ale capitalismului.

Vreau (să citesc) autori care să fie vizibil convinși că omul este cel care își “face” soarta. Îmi repugnă cei care le pun pe toate (relele) pe seama mediului și a nedreptății sociale.

Pe când mă credeam împotmolit în lecturi “așa și așa”, iată-mă tonifiat cu C.J. Cela…

Acasă*

Cartea asta stă fără complexe pe raftul marelui roman american! Vecin de glorie cu J.C. Oates, cu Toni Morrison, Carson McCullers, Flannery  O’Connor etc. O carte grozavă. 

Ar putea determina orice cititor să se rușineze de cărțile de umplutură citite până la Acasă.

Nu-s lămurit ce-i lipsea romanului (în concepția juriului) ca să primească National Book Award. Sunt curios cu ce a fost mai bună “Shadow Country” de Matthiessen - premiatul acelui an.

Bineînțeles, casa de Acasă e personajul central al romanului. Locul mitic, contaminat cu dor & eterna ranchiună familială, nemesisul tuturor înstrăinaților. Un spațiu sacru ce te cheamă într-însul cu glas mieros, ca să te protejeze și să te oprime discret, deopotrivă.

———————

* https://www.litera.ro/acasa-afcpt173

Cel mai iubit dintre pământeni*, vol. 3

Cu toate că dragoste e, nimic nu e (în spatele ei ori în urma ei). Dragostea e ca ochiul unui ciclon. Ceea ce se învârtejește în jurul ochiului are implicații mai mari decât însuși ochiul. Iubirea antrenează în furia ei mai mult decât poate duce și mai mult decât ea însăși semnifică.

Pare să susțină Marin Preda - și înclin să fiu de acord cu el - că tentația dezastrului stă pitită în chiar condiția noastră. Dramele personale le întrec pe cele istorice și, în mod cert, pe cele de ordin ideologic. Pace sau război, comunism sau liberalism, omul suferă cumplit din dragoste, autoamăgit ori dezamăgit de semeni. În cele mai multe rânduri, cu voia sa.

____________

* Marin Preda - Cel mai iubit dintre pământeni, ed. Jurnalul național

Marele experiment*

N-am ce să adaug de la mine ca să fac să arate mai bine decât arată deja o colecție de povestiri de cinci stele. Totul e dozat până-n pragul perfecțiunii - dialoguri, adâncimea caracterelor. Un hohot mut de râs și o satisfacție abia ascunsă par să fi pus stăpânire pe autor cât timp a scris despre acești ghinioniști sărmani cu duhul.

Eugenides este unul dintre alter ego-urile mele americane (alături de P. Roth, Updike și alți câțiva). 

Moderat incorect politic, sarcastic și, deci, destul de incomod, ireverențios - probabil din cauza asta stârnește Eugenides (ca și Roth) o anumită respingere (reținere) printre cititorii americani timorați de poliția gândirii.

—————

*Jeffrey Eugenides, Marele experiment, Polirom, 2018

Orizont - Patrick Modiano

Acest Modiano, atât de potrivit lecturii pe timp de iarnă, când ziua abia se mai deosebește de noapte sau vara, pe caniculă, când visul pătrunde în realitatea cleioasă a zilei!

Citiți Modiano! Cărți scrise undeva între insolație și vis. Cărți ce par rodul unei afecțiuni melancolice provocată de insolație, vis și o stare ce precede leșinul. Romanul semiconștient, senzorial.

Nabokov*

Pentru cele câteva povestiri pe care eu, unul, nu le-am înțeles, nici prea gustat, n-o să scad scorul întregii cărți la 4 stele din 5. E posibil să nu fi fost eu îndeajuns de atent ori să fie ele prea deștepte pentru mine (n-ar fi prima dată).

Foarte plăcută și solicitantă călătoria asta prin imaginația și harul lui Nabokov, preț de 700 de pagini! Dacă dăm puțin la o parte vălul ficțional al prozelor, cartea asta poate fi parcursă binișor și ca o fragmentată și infidelă autobiografie.

Nu spun că narațiunile adunate în acest volum ar fi inspirate direct din viața autorului, dar după câteva zeci citite, ajungi să-l “vezi” pe Nabokov dincolo de ele, cu cinismul lui verde, cu frustrările lui, cu nostalgia lui nestinsă pentru Rusia (copilăriei și a primei tinereți) — cea lăsată în urmă și definitiv înstrăinată, chipul ei și firea oamenilor schimonosite de experimentul comunist.

Mai “vezi” printre rânduri și un scriitor suportabil de infatuat, copleșitor, superior, suveran absolut al tehnicii de a depăna, de a împleti & încâlci mici istorii, de a-și reaminti, de a născoci sau reînvia din memorie caractere.

_____

*Povestirile lui Vladimir Nabokov, Polirom, 2009

Nu bate câmpii

 Sute de pagini de câmpi bătuți nu pot întrece o poveste bine spusă. Frânturi de filosofie, dramatism artificial, isterie telenovelistică, gândire „adâncă”, analiză politică ori psiho - toate pălesc și pierd în întrecerea cu povestea depănată cu talent, firească, curgătoare (nu musai cronologică), fără nimic în plus, nimic baroc, înflorit, liricizat, epatant ca stilistică; fără parada de înaltă cultură ori de cultură enciclopedică la care apelează des unii scribi seci la inimă, cu pretenții de scriitori. Din sterilitate, din neputința de a-și găsi drumul către imaginație, din sărăcia imaginației.

Reviewing

 Mă simt, la răstimpuri, agasat că, citind câte o nouă carte ce mă prinde, imediat pornește în mintea mea și textul recenziei. În loc să mă bucur numai de lectură, să mă las în plata acesteia, fac un dublu efort intelectual, ce nu-s sigur că-i în serviciul lecturii, al plăcerii de a citi.

Vin lansat din spatele unei doamne care aștepta nesigură în capul zebrei, ca să treacă strada, și-i zic doar „haideți”, iar ea trece o dată cu mine - un necunoscut.