vineri, 3 noiembrie 2017

Leafa

Urăsc cuvântul leafă, folosit frecvent de premierul Tudose (așadar, are și el o contribuție). Mă duce cu gândul la leșie, la leapșă. La ceva infim și, ca urmare, neserios, pentru care nu te-ai da jos din pat în zilele reci. 

Leafă trimite la o promisiune mereu încălcată. La inconsecvență, azi o vedem și nu e. Leafa e plata golanului. E ceva degradant în leafă, ce ține de minima subzistență. Iar “lefegiu”, pentru mine, e un pierde-vară, un rupt în coate, cu sacou lucios și pantaloni cu genunchi.

Când aud sau citesc cuvântul “leafă”, îmi vine să răspund: leafă-i mă-ta! Dar nu răspund așa, că mi-e rușine.

Leafă este un turcism ordinar (“ülefe”, în original = salariu). Câți dintre noi, în vestul țării, am folosit vreodată acest cuvânt?

Mi se pare că are sonorități umile, cerșetorești, sună ca definiția unui venit încropit, o cvasi-pomană. Sună a începutul secolului XIX, când limba română încă își căuta forma literară, dar n-o găsea. Pentru că, pe de-o parte nici n-o căuta acolo unde trebuia, apoi nici n-o căuta cu o prea mare râvnă.

Cică acest ordinar leafă ar apărea într-o anumită formă (lefa, lefe?) și în sârbo-croată & bulgară, ceea ce nu mă miră. Cele două limbi (și popoare) slave au practicat la greu orizontala cu turcii. După ce au obosit luptând. Ca și noi, de altfel.

Și apoi, nu aștepți nu știu ce muzicalitate de la o limbă slavă sud-dunăreană.

2 comentarii:

Gabriel Deliu spunea...

Greșești. Improvizezi. Ai păreri preconcepute.
Dacă venea din engleză era bun? Sau din malgașă?
Limba turcă îmi sună urăt, împiedicat, dar asta nu mă face să mă oripilez în fața unui cuvânt adoptat, cum-necum, de limba română.

Asta ne mai lipsea: poliția cuvintelor!

cristians. spunea...

Normal că improvizez, Doamne! Nu spui nimic nou. Iar eu nu scriu nimic cu aerul permanenței. Textul de mai sus este un prilej de amuzament personal, nu proiect de lege. Și chiar m-am amuzat scriindu-l. Dar părerea ta este binevenită, așa cum e.

Despre Poliția cuvintelor..., poate că ar fi necesară una. Nu ca să dea pedepse sau ca să aresteze preventiv mânuitorii neglijenți ai limbii. Ci ca să păstreze vigilență asupra unei norme. Asta fiind o altă discuție, separată.

Or acest “leafă” se află în DEX de secole (probabil), nu este o greșeală de limbă. E doar un cuvânt urât. Ca multe altele. Eu am o manie a formei și sonorității cuvintelor. Întâmplâtor, leafă provine din turcă. Putea veni din orice altă limbă. Tot urât e. Atât leafă cât și lefegiu sună jalnic, fanariot și rupt în fund. Sună cel mult caragialesc (în cel mai bun caz), stradal, lihnit de foame.

Sper că textul produs spre amuzamentul meu personal, dar și spre testul cu puținul public pe care îl mai am, nu ti-a produs daune morale iremediabile. În treacăt spus, nici nu știam că mai am public...