Sunt încet, chibzuiesc prea îndelung, dar nu de chibzuit ce aș fi, ci fiindcă stau să ascult, cu-o teamă din cale-afară de respectuoasă, vocea tuturor „instanțelor” din mine.
Fericirea „facilă” (dacă o fi existând așa ceva) nu pare a fi de obrazul meu. Parcă aș fi fost făcut să dobândesc orice doar în (urma unor) chinuri și, corolarul: să păstrez cu uriașe eforturi!
Ce-ar să fiu lăsat să mă joc? Să mă desfăt cu mine însumi. Și să nu fiu pus să plătesc pentru asta. N-o să mă bucur împotriva cuiva sau a ceva. E pentru mine.
Iarna, glezna. Mai ales acum: glezna - albă, curată, de-o paloare ne-vie, bolnăvicioasă, hipnotică, în zilele în care iarna se bate cu perspectiva anului nou și cu primele speranțe de primăvară, în cele două-trei zile însorite dintr-o săptămână atât de lungă până miercuri și-atât de grăbită după joi.
Glezna - ivindu-se, decoltată, deîndată ce dă soarele, între pantalonul scurt și șoseta și mai scurtă (sau dispărută), o promisiune a dezvelirii ce va să vină, ceva mai târziu, atunci când o să se poată vedea aproape tot...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu