Nu sunt capabil să concep o recenzie ca la carte romanului Sfîrșitul al lui Attila Bartis, scos anul ăsta de Polirom. Pentru mine, va rămâne, probabil, cartea lui 2017! M-a impresionat și m-a epuizat fiecare pagină intens citită, cu groaza prea-frumosului în suflet, fiece fragment (din cele ce se adună laolaltă în mod chinuit, scrâșnit, înșelător, imprecis, te-ai grăbi să spui, o poezie a dezintegrării, ca, până la urmă, întregul să capete un ritm sanguin comun și să alcătuiască romanul), încât simt că nu pot broda nimic semnificativ pe seama lecturii.
Scrisul lui Bartis e agonie pură. E geamăt, e respirație anevoioasă cu perna apăsată pe față, e horcăit. Angoasă, apatie, defetism, întrerupte de episodice trăiri febrile. Sunt trăit de literele lui Bartis. András al lui Bartis este trăit de propria viață, pentru care, de altfel, ar fi complet “echipat”, însă în van, suflul vieții i-a fost înăbușit precoce: el experimentează o refulare cotidiană a sinuciderii (e strict opinia mea), act pe care nu are suficientă vlagă (curajul nu îi lipsește) măcar să-l gândească sau poate că lehamitea nu-i permite să-l ducă la îndeplinire. András se aruncă în trăire (în oameni, în femeile sale) ca-ntr-un mănunchi de sulițe boante ce îl strivesc, dar nu-l pătrund și, mai ales, nu-l ucid decât câte puțin.
Cartea ai zice că a fost scrisă (nu apărută!) postum... Dictată autorului ei de cineva de dincolo de moarte. De mult timp n-am mai citit ceva de acest rang. Poate de la Cimitirul pianelor? Poate de la Camus?
Orice alt rând pe care mi-aș propune să-l compun pe marginea textului lui Bartis ar răsuna falsificator, autogratificant și meschin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu