„Problema, explica domnul Valéry, nu e legată de pantofi, ci de dorința mea de a duce acasă tot ceea ce ating.”*
Adu(nă) acasă tot ce vezi frumos - ființe, brânzeturi, clădiri. Fii un fantast colecționar de frumusețe!
Să vină odată mașina aia de gunoi și să ducă departe de aici toate urmele dezmățului locativ și culinar al ăstora. Capacele tomberoanelor au fost deschise și trântite mai des decât ușile apartamentelor.
Iată romanul claustrării mele, varianta scurtă. Un roman senzorialist, scris din poziția întins în pat, sprijinit în cotul stâng, cu labele picioarelor reci, bucile amorțite de la atâta nemișcare, cuprins de gânduri ostile la adresa colocatarilor.
Colocatarii produc gunoi și poluare sonoră. Mai ales, poluare sonoră. Asta iese din ei prin toți porii.
Pe carosabil, șoferii întorși de nevoie acasă din dezastrul meteo, ambalează degeaba motoarele, furioși că s-a încheiat. În câteva zile, se duce vacanța copiilor și atunci să te ții iubire părintească, cu talpa înfiptă-n accelerație, cu semnalizări de ultimă clipă ori fără nici o semnalizare.
Furia de a fi părinte, de a avea obligații parentale, costul scump al mândriei de a fi procreat. Urăști lumea întreagă din cauză că tu ești părinte și ai îndatoriri în consecință. Nu te chinuie, de fapt, graba către locul de muncă, ci tortura de a fi la cheremul traficului.
Graba către niciunde. Graba de a nu mai fi.
_______
*G. Tavares - Cinci plimbări prin cartier, ALL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu