Tennessee Waltz

Though Jamie was originally exclusively male, since the 1950s it has also been used as a female given name especially in Canada and the United States. (Wikipedia) Că așa-s americanii, denumind lucruri și ființe, mai lipsiți de exigență cu detaliile. Pentru ca, în prezent, să fi ajuns la fericirea de a pune copiilor nume de cai, de poduri sau de orașe... Cred că numele exclusiv feminine, sau cele rezervate exclusiv nou-născuților masculi se împuținează pe an ce trece în partea aceea de lume. Trăim într-o epocă în care simpla categorisire în funcție de gen, sau chiar a ține ușa unei femei, riscă să fie percepută ca politic incorectă. Dar nu despre asta voisem să scriu.

Jamie Foxx (doi x) își joacă în Django Unchained cel mai secundar rol principal din carieră! Nu din alt motiv a luat Christoph Waltz Oscarul pentru principalul rol secundar. Toate celelalte roluri secundare din Django sunt mai... „principale” decât contribuția lui Foxx (cu doi x, m-ai înțeles?). Până și cele episodice, personaje-cheie introduse către finalul filmului (vezi copleșitorul Samuel L. Jackson), îl eclipsează până-n prag de disoluție pe prea amuțitul Foxx (cu doi x!). Jamie Foxx trece prin partitură absent și cu o nedumerire nătângă pe chip, ca rața pe luciul apei. Sau așa o fi scenariul?

Personal, n-am văzut alt film cu el - nu aveam cunoștință de existența actorului!, până la Django - și nici n-o să mă înghesui să văd altul în grabă. Nu contest, J.F. o fi sclipitor în peliculele cu polițiști și găști de cartier sau în comediile fără haz (asezonate cu înjurături implicând your motherfuckin' black hairy fat-ass wife moustache bitch & alte gaguri groase), tot de cartier.

Christoph Waltz

Christoph Waltz, austriacul, „duce” în cârcă, de fapt, întregul film al lui Tarantino; se achită fără cusur de propriul rol, dezinvolt și șarmant, și oarecum, smucind de fire nevăzute, îl manipulează ca pe o marionetă leșinată și pe Jamie Foxx (cu doi x). Un Oscar de două ori meritat, deci. Dacă, potrivit scenariului, Waltz/dr. Schultz n-ar fi avut „bunul simț” să dispară din cadru cu puțin mai înainte de The End, ar fi existat pericolul ca spectatorii să fi uitat, după generic, că actorul Foxx a populat un colț al ecranului preț de trei ceasuri.

Din prezența scenică a lui Foxx am reținut încruntările fioroase ce nu speriau pe nimeni și atingerile repetate, cu tainice valențe autoerotice, date pistolului de la cingătoare.

Îmi amintesc că am asistat la un meci „aranjat” al echipei Ineului, pe vremea când aceasta se lăfăia printre primele cinci ale Diviziei B. Juca împotriva UTA. Un timp, totul părea să decurgă conform înțelegerii. În a doua jumătate a meciului, lucrurile iau, însă, o turnură stânjenitoare. Echipa locală marcase deja, pot jura că din greșeală, vreo trei goluri în poarta adversă! Și conducea. Partida era pe terminate, iar „ai noștri” se aruncau ca niște porumbei otrăviți prin careul propriu, la fiecare șut utist înspre poartă, doar-doar intră mingea aia unde „trebuia”... Ei bine, cam așa au procedat și carismaticii parteneri de ecran ai viteazului Django. S-au străduit (și nu le-a ieșit) să facă blatul. Totuși, harul înnăscut și carisma sunt cam greu de strunit pe termen lung. Nu te poți autominimaliza la nesfârșit, fie și pentru o cauză bună, doar ca să scoți eroul dintr-unul care nu are stofă pentru asta. Aviz (și) socialiștilor.