Je ne savais rien faire, j'avais perdu mon temps à lire...

...et je n'en avais tiré aucun profit. (J.Green - Le voyageur sur la terre)

Salvați-mă de oameni! Nu mă descurc să-mi trag suflul, încurcat în sânii lor primitori de abrahami. Feriți-mi urechile de tocurile ce-mi pocnesc nervii urcând trepte sau coborând, privirea de ochii trași din condei ce mă umplu de spaime și pielea de unghiile date cu lac negru.

În romanele de duzină, titluri cu litere de-o șchioapă reliefate pe coperta întâi, ea îl agață pe el cu o replică bine gândită, probabil că a gândit-o de-a lungul tuturor celor cincizeci de pagini ce o precedă, o replică rostită în limba lui maternă. Totul decurge ușor, alunecă și se încheie în inevitabilul pat. „Acum poți să mă săruți” - cică (ea).

Îți urăsc pantofii cu al căror bocănit apăsat și rar, trădând un umblet șovăielnic & împiedicat de femeie care şi-o trage stând în genunchi, trădând o teamă de luxație la gleznă, te înfigi zilnic în conștiința mea alertă. Urăsc incapacitatea ta de a te întoarce în zori acasă pe vârfuri, în deplină discreție, cu pantofii în mână, sau de măcar de a pleca în crucea nopții cu o mai atent diminuată ostentație.

Nu e îndeajuns doar să pomenesc obsesiv tocurile, hai să le și descriu: sunt din cele rectangulare, paralelipipedice, cilindrice, ascuțite (cui), fabricate din lemn sau dintr-un plastic dur. Cele mai sonore presupun că-s făcute dintr-un lemn special. Stradivarius ar fi fost invidios pe rezonanța lor pornografică, amplificată de casa scărilor.