Ars ploietica

Activitatea mea în blogosferă a început, onest să fiu, ca surogat pentru visul meu de a scrie în print. De a fi (fost) jurnalist la ziar (din păcate, sintagma asta nu m a i e un pleonasm). Prezența în 'blogosfeclă' nu este, pentru mine, expresia unui impuls irezistibil de a fi una cu trend-ul sau de a beneficia, de a mă servi dintr-una din „cuceririle științei și tehnicii”. Aş fi dat orice să am spaţiul meu, ungherul meu, într-o gazetă. Se vede treaba, însă, că s-au găsit mereu alţi oameni cu mai mult fler, cu mai mult talent, cu mai multă obrăznicie creatoare, mai flexibili - cerințe minime pentru a îndeplini această slujbă. Iar eu înaintez în vârstă şi-n conservatorismul ăsta nu neapărat, sau nu întotdeauna, simpatic. Între timp, gazetele românești au și dispărut, avortate, altoite înainte de vreme cu tabloide.

Ochiul meu de nespecialist se pricepe mai cu seamă la a face observaţii înzestrate cu o mai mică sau mai mare încărcătură de bun simţ (eu îi tot zic 'ţărănesc'). Ochiul meu e capabil să identifice - un exemplu, la întâmplare - primejdia înstrăinării (alienării) prin ultra-tehnologizare (sunt conştient că nu e singura primejdie care ne paşte), iar mintea mea să o 'elaboreze' într-un text pe care degetele să-l înşire ascultătoare pe taste.

Ce potop de text!

Şi o ultimă, şi benevolă, confesiune (apropo de lectura mea - efectuată, de regulă, 'în cheie conflictuală': din cărți, din postările altora, din comentariile lor), pentru că respect gentileţea cititorilor noștri: nu-s destul de BINE situat lăuntric pentru a savura o intervenţie (un comentariu la textele mele) atent şi cuminte argumentată, însă contrară convingerilor mele. Nu am primit niciodată cu aplauze asta; pare-se că într-o nefastă zi a vieții am pierdut parțial însuşirea de a citi Omul într-un text şi NU propriile-mi proiecţii. Trag nădejde că m-aţi înţeles...

P.S. Nu mai există ziare în RO. Alaltăieri, în aeroportul din Muenchen, Frankfurter Allgemeine și Die Zeit - la liber, pentru pasagerii Lufthansa. Am luat un FAZ, mărturisesc, nu pentru a-l citi în profunzime, nu știu suficientă germană pentru asta. Ci ca să-l țin în mână, eu - idolatrul presei scrise, al marilor publicații de tradiție, să-l răsfoiesc, să-i admir întinderea (enormă) și consistența articolelor (vizibilă chiar și la o „periere” amatoricească). Eleganța fonturilor din titluri! Eleganța limbii din titluri, nu în ultimul rând (eh, atâta germană pricep și eu). Proporțiile decente ale fotografiilor. Am încercat așa, un soi de epifanie profană, lumească. Am realizat pe loc - inutil, din nou și cu durere - că publicația aceea nu are corespondent în lumea mea, românească. Că la noi nu există, de fapt, ziare - în toată puterea, în deplinul înțeles al acestui cuvânt. Dar și că, la noi, nu există, respectiv, jurnaliști. În balanță cu un FAZ, dincoace de Budapesta, nu mai există presă!