Un oraș este definit prin felul în care arată centrul său și prin ceea ce are loc în zona centrală - inima urbei. Dacă eu mă trezesc în zori și tot ce mi-e dat să văd pe geam e, să zicem, blocul comunist, cojit, de peste drum, se cheamă că-s timișorean? Ba deloc! Orașul este numai acolo unde odinioară erau amplasate, și au mai supraviețuit și astăzi: cetatea, piața, catedrala. În afara cetății, dormitoarele de beton, cetățenii de rang secund, fabricile. Inscripțiile obscene, agramate de pe ziduri, pistele mizere de skating. Îmbrăcămintea țipătoare, treningul, blugii gata decolorați, bluzele albe, strâmte pe burți și pe pectorali, cu vulturi și ștrasuri pe umeri.
Cele care nu au cetate, piață, catedrală (una construită înainte de 1900), nu-s orașe. Sunt doar localități.
Cele care nu au cetate, piață, catedrală (una construită înainte de 1900), nu-s orașe. Sunt doar localități.
Mașina de înghețată străbate străzile întortocheate în sunet de jazz. În față, șoferul, în spate - spațiu ca într-o tonetă. Și muzica, jazz clasic. Ca-n Newark.
Când îl citesc pe Proust, nu-mi pot reprima gândul snob, obsedant: îl citesc pe Proust. Însă omul ăsta e proteină, supliment alimentar pentru suflet & minte. Cu totul altfel, adică ranforsat și mândru, intru și poposesc puțin în toamnă ținând Sodoma în brațe.
Ar trebui să-mi mai plimb trupul, însă mintea preferă să citească.
Unghiile de picioare, cu lac roz-pal. Nesuferindu-se unele pe altele în perioada caniculei, astă vară, degetele stăteau rășchirate, uscate de praf și soare. Din decolteuri, coline. Deșertul s-a sfârșit.
Stau acasă, mi-am luat o zi răgaz, cu aceeași teamă de ceas, de curgerea timpului. Am avut parte de o călătorie cu frica în suflet. Superstiție, vise „înțelese” ca premoniții („obișnuitul” vis cu sfârșitul lumii, supusă unui bombardament celest cu foc, trăznete uriașe, asurzitoare, întunecime). Nicicând mai bântuit de varii culpe, închipuite sau reale, care mi-au legat sufletul, umbrit bucuria, afectat reacțiile, grosolănindu-le.