Truisme

Sîni de piatră, C.S./2011

Ca de obicei, toate-s vechi, scopul oricărei săptămâni e pitit timid în sfârșitul acesteia - e ceasul în care orice om cu capul pe sub meri are la dispoziție ceva mai mult răgaz pentru - se presupune - a-și aranja gândurile într-o anumită succesiune, periindu-le bine, scuturându-le de praf pe fereastra apartamentului, punându-le coperte noi, învelitoare din plastic. E momentul de glorie al maximei ipocrizii sau al euforiei nejustificate, ambele pulverizând un înșelător parfum de veșnicie asupra celor două scurte zile libere.

Încă din dimineața lui vineri, îți vine a-i îmbrățișa și săruta pe gură, pe frunte sau pe sfârcuri pe toți cei iviți în cale, o pornire sinceră de solidaritate întru nimic, un nu hotărât discriminării sexuale!: să-i iubești fără a-ți păsa de ei, să-i strângi de gât la pieptul tău generos și încă ferm, nesecat izvor de emoție ieftină. Restul zilelor au fost așezate de providență în lăcașul lor, unde ele stau cuminți, doar pentru a spori suspense-ul din weekend. Abia la final, la capătul celor cinci „lucrătoare”, orânduite și programate în amănunt, interesul deosebit de anxios de a ne sustrage ocupațiilor cotidiene aducătoare de învățătură sau de bani în pungă se prelungește alegru în zbaterea făcătoare de nervi gâdilicioși - și, uneori, de minuni - pentru a ieși în sau din oraș (cât mai departe), într-un loc (ambient) care să nu-mi amintească de tine când erai mare (în mine). I'm in, amin!

Acum am dovada și m-am resemnat, nu voi (re)găsi niciodată acel locșor paradisiac, nici țipenie de om (de pildă, pe coasta de sud a Dealului, cea aspră, seacă, de atâtea ori numai a mea, pietroasă ca un sân în care laptele s-a prins, te-ai fi gândit?), mai ales că în următoarele două zile urmează să întâlnesc mereu, poluându-mă, câte o față cunoscută care va recunoaște în mine, numaidecât, salvator, o față cunoscută și iată cum deja se și îndreaptă glonț către palma mea crispată, neîntinsă, luând-o în primire, strângând-o tare, să nu i se simtă cumva echivocul, cu recunoștința recunoașterii, de parcă ne-am fi încrucișat cărările nu acasă, ci pe undeva prin străinătățuri, pe mariahilferstrasse - mecca românilor în viena, doi români care în țară s-ar fi ignorat reciproc cu ostilitate (Anamaria Pop ar fi folosit la modul ostil), cu pricepere și destoinicie.

Prietena inimii mele stă mută și țeapănă sub înfățișarea ei de împrumut pe un scaun de lemn, nu respiră ca să nu-l facă să scârțâie, nu o puteam vedea, dar am reușit s-o reconstitui din șușotelile altora, adoptase o postură falică, erectă, și refuza să vorbească, așa cum, pe neverificate, vag (sau la modul vag - ar fi scris Anamaria Pop), am aflat eu că se poartă schizofrenicii în obișnuitele episoade de absență psihică, și anume în împrejurările în care, îmbibați de prea multă suferință, se deconectează de lume cu un clic aproape audibil, înțepenind și amuțind, amicele mele din vis mă castraseră cu uitătura aceea demonică, de-o ironie oțetită, omniscientă, ce mă făcea să știu că ele știau ceva ce eu nu știu, iar iubita prietenei mele - țeapănă și mută, cu trăsături ostentativ falice, detașată de mine, excizată de pe trupul meu doar din buze, cu un zâmbet capabil să semnifice și să taie orice.