Princesse de Lamballe, masacrul

Pictura de Léon-Maxime Faivre

Oroare, cruzime pură și tentația irezistibilă a voyeurismului. Fragilitatea distinsă a prințesei Marie-Thérèse Louise de Savoie, Madame de Lamballe, paloarea nobilă a pielii sale, fragilitatea, delicatețea ei, până și-n această postură degradantă: cu picioarele-n lături, un ciorap lipsă, moartă, frumoasă, despuiată, însângerată, expusă profanilor, întinsă pe caldarâmul grosolan al Parisului anului 1792, septembrie - semnalul declanșării Terorii. Revoluția aberantă...

O scenă rigidă, o imensă tăcere, răzmerița continuă în fundal, mulțimea nu murmură, respiră la unison o tăcere nu dintre cele mai pioase. Curiozitate. Răgaz. Mulțimea ucigașă, cu Rațiunea absentă, pusă undeva la păstrare, acasă, sau rătăcită pe veci, încremenește o secundă, fascinată, batjocoritoare: ia să vedem cu arată o Doamnă pe dinăuntru, sesizând parcă, pentru scurtă vreme, dar foarte scurtă vreme, o clipită, disproporția grozăviei comise, gratuitatea crimei în raport cu scopurile inițiale ale mișcării revoluționare, ce ajunsese să pară mai mult o izbândă a forțelor întunericului sau, mai puțin mistic: un genocid (vezi represiunea vendéeană: Guerres de Vendée : après le génocide, le mémoricide…), decât o entuziastă, candidă și precipitată punere în practică a generoaselor idei iluministe. Un alt sfârșit al Istoriei.

Băiatul, micul burghez, zgâindu-se absorbit la cadavrul „reparatoriu” (adjectivul este o găselniță a revoluționarilor, în încercarea de a „lipi” o dimensiune didactică monstruozității), cercetează cumva de sus, cu o bățoșenie sperioasă, lipit prevăzător de peretele rece, în caz că ea va mișca. Pe fața lui prefăcut impasibilă se trasează deja schița viselor de groază care-l vor tot vizita până la exorcizarea completă a traumatizantei scene din conștiința lui fragedă, subit sălbăticită. 

Precupeața masivă, din prim plan, cea care acoperă parțial ochilor noștri inofensiva goliciune a prințesei, își ține mâinile în șolduri, a neîncredere, amenințător, ca și când ar avea de-a face o vită îndărătnică, ce nu se lasă cu una cu două vârâtă în grajd: hai frumoaso hai madam' scoal' odată ce ai înțepenit? ce spui acum nu mai dansezi nu mai faci ochi dulci pomădaților voștri de la curte nu te mai desfrânezi méconnaissable cum scria la gazetă laolaltă cu Austriaca ta în deghizarea măștilor de bal masqué timp în care poporul pierea de foame?!

Și trupul neînsuflețit, livid, tragic, ochii fără căutătură, ațintiți în gol, îndreptați spre un cer întors, ce nu se mai zărește, preț de un secol și ceva cerul va rămâne pe urmă de nezărit, întors, înnoptat de puzderia demonilor sloboziți din cutia Pandorei, trupul e înfățișat în tablou încă intact (întreg), avea să fie hăcuit, tranșat, inimaginabil ciopârțit și decapitat, după cuviință. Capul blond, purtat într-o suliță de „poporul” satanizat până sub ferestrele turnului Temple, închisoare regală ad-hoc, unde își aștepta rândul la moarte buna prietenă a prințesei (cher cœur, așa își spuneau), regina Franței, Marie-Antoinette. A fost, probabil, momentul în care regina începu să renunțe la speranță.