Într-un cuprinzător articol publicat de revista l'Histoire (nr. 342, mai 2009), Annie Jourdan schițează o analiză comparativă a (violențelor petrecute în sânul) celor trei revoluții care au marcat sec. al XVIII-lea: americană, franceză și olandeză.
 |
| Marie-Antoinette, de Franz Xaver Wagonschon |
Mi-a rămas în minte - dimpreună cu dramul de statisfacție caracteristic consumatorului subiectiv de Istorie, ancien-régimiste cum mă țin - concluzia neechivocă a autoarei (profesor asociat la univ. din Amsterdam): în opoziție cu specificul „societății civile” franceze din epoca dix-huitième, America și Olanda sunt definite prin ceea ce s-ar putea numi o „cultură a disensiunii”, așadar o cultură în care dezacordul și conflictul nu sunt văzute ca o ostilitate absolută și în care logica persuasiunii are întâietate pusă în balanță cu logica represiunii. Această tradiție nutrită din pluralismul religios al celor două țări s-a deplasat în mod automat în tărâmul politic.
În Franța, din contră, vacanța Puterii „a condus la o libertate totală”. Hannah Arendt ar fi spus că vidul de putere a dus la o „întoarcere la starea de natură”, dar de asemenea și (mai ales!) la o violență incontrolanbilă și necontrolată - mai adaugă A. Jourdan.
2 comentarii:
Adică o istorie cu religie unică/dominantă face ca oamenii să fie rigizi la argumentare, să ia orice dezacord ca atac?
Cel puţin, asta e teoria profesoarei, împărtăşită si de mine intuitiv. Teorie demonstrată de desfăşurarea respectivelor mişcări, mai puţin orientate către distrugere si crimă gratuită decât Revoluţia franceză.
Trimiteți un comentariu