Ca și cum n-aș fi avut altceva mai bun de visat, visez o rebeliune de extremă stânga. Manifestanții, revoluționari/teroriști, mișunau cu cocktailuri molotov, le aprindeau, le aruncau în case private, casele ardeau. Rupeau cărți!
Incendiaseră casa noastră de la Drauț, ditamai conacul împărțit la trei, rupseseră cărțile vecinei, de la care obișnuiam să le împrumut (trimițându-mi sora să le ceară).
Revoluționarii cruzi (cum sunt ei de obicei), fără Dumnezeu, crezând doar în ideea lor fixă care-i mâna să distrugă o lume concretă și s-o înlocuiască cu alta, a lor, concepută artificial, în cuiburile lor așa-zise „de gândire”).
Acționau în valuri, atacau intens o anumită zonă, se opreau cât să ne dea impresia că, gata, au încetat, dar izbucnind apoi în altă parte a satului. Căci revoluția asta avea loc la țară, în satul copilăriei. O lume pe cale să fie distrusă.
În cele din urmă, au fost învinși, dar au lăsat ruine, fum și dezolare în urma lor. Unele lucruri și locuri nu mai puteau fi reconstruite sau reconstituite în forma lor originară. Mulți oameni își luaseră lumea în cap, părăsindu-și casele. Noi nu făceam excepție.
Pornesc să-i caut pe ai mei. Gară. Trenuri despre care nu știu nimic - încotro, când? N-am bani de bilet. Perspectiva de a călători la grămadă, în înghesuială, mă face din cale-afară de anxios.
Satul rămâne vraiște, a locui în continuare acolo e descurajant. Deși înfrântă, revoluția își atinsese scopul - ruptura cu trecutul.
Mă trezesc cu intenția fermă de a rămâne în pat. Primul gând, la trezire, a fost acela de a nu face astăzi nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu