Scrii tu pentru mine, peniță. Lăcrimezi tu pentru ochiul meu stâng, cel rămas fără nume, lângă ochiul meu drept ce deja a lăcrimat și a lunecat într-o fotografie din profil, luminat de lampă.
A trebuit să revină toamna, ca să revin în trup. Anotimpul de speriat al dovlecilor scobiți, decupați, cu lumânare înăuntru, ce umblă pe stradă ascultând mereu aceleași trei sute nouăzeci și cinci de piese muzicale, pregătite de Spotify.
Eu sunt toamna, tu ești pereții boltiți, nesfârșiți, nedimensionali ai bulei săpun, tapetată cu chipul claie peste grămadă, ochiform.
Dacă e nevoie, las telefonul deschis. Prin deschidere va pătrunde în el toamna.
Mă târăsc ca un șarpe ce lasă dâre de întrebări peste urma ștearsă a altor șerpi. Ștearsă, fiindcă niciodată n-a fost.
Abia că îndur clipa asta ce nu va curge, îngreunată de tânjirea de a fi din nou inocent și de a nu mai cunoaște nimic din ceea ce am întrebat și am aflat.
Imaginația morbidă, umplând spațiul lăsat gol de inacțiune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu