Să mănânc o zmeură sălbatică, savurând-o cu ochii închiși. O frăguță ce abia că se-nalță de la sol, ascunsă de frunza ei. Să văd o veveriță, o marmotă ce mă fac să surâd instantaneu și să mă simt plin de-o afecțiune părintească, universală. Încheierea lecturii unei cărți. Un vis bogat. Un somn bun, fără soporific. Urcarea unei înălțimi, a unui deal, a muntelui, privind cu teamă în hău. Golul vindecător pe care munții mari și tăcuți îl iscă în mine. Revenirea la proporții rezonabile a ego-ului, la bunul-simț al propriei dimensiuni. La limitele omenești ale propriilor dimensiuni. Plantele, inflorescențele ce răsar ori apar în locuri și-n condiții, ai zice, imposibile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu