Am avut parte din belșug de toată colecția zoomorfă de vecini guralimbi. Administratoarea plângăcioasă, blonda panicoasă, cu voce de profesoară single (nu reușește, nici nu încearcă, să vorbească altfel decât tare), bătrâna de deasupra, cu mersul ei neîncetat, apăsat, și frecarea mobilelor de podea, cu descuiatul și încuiatul de 3x al fiecărei încuietori, foca cântăreață, întorcându-se de la lucru și zăbovind, cum se cade, la o discuție prelungită în casa scării, fata necioplită a blondei-cu-voce-tare, alergând pe scară ca un sac, cu tropăieli de băiețoi, de aia zic că-i necioplită, în rest, știe saluta, a dresat-o mă-sa că numai așa răzbați în lume, fata mea (ești fată, nu?).
În sfârșit, mașinile accelerate nervos în îngustimea străzii ăsteia, strecurându-se cu viteză printre alte două șiruri de mașini oprite de-o parte și de alta a carosabilului cu sens unic.
Păcănitul interfonului la fiecare deschidere & închidere, vecini trăgând câte o fugă până acasă pe timpul serviciului (bănuiesc), scurt moment de oarece acalmie - abia după miezul nopții, mult după 12 noaptea.
Oboseala și melancolia iritată mă fac să le percep pe toate amplificat. E aceeași larmă poluantă pentru orice psihic, o suport de 9 ani în blocul ăsta, la parter.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu