„Consum un efort nespus în ordonarea gândurilor, care nu are, poate, nici o valoare.” (L.Wittgenstein - Însemnări)
Mi se sfâșie puțin sufletul de fiecare dată când trebuie să plec dintr-o casă provizorie, de la o gazdă despre care sunt mereu înclinat să ignor că și-a deschis, de fapt, ușa pentru a câștiga un ban. Mă atașez afectiv de casa plătită (mai ceva) ca de casa mea. Și apoi, foarte greu mă desprind. Ceva din mine rămâne (al) locului. Ceva ce mi-aș dori să regăsesc odată cu o nouă și improbabilă vizită. Ce anume m-ar mai putea readuce aici? Acum, numai nostalgia. Și nu nemaivăzutul.
Dincolo de munți și deasupra lor zăbovește o lumină lăptoasă ce le dă contur cât să-i poți modela mintal fără greș după forma lor din timpul zilei. E zece seara. Munții nu dorm.
Răcoarea e dintre cele ce hăituiesc, nu te poți instala confortabil în ea. Tragi hoțește câteva fumuri din țigara abia aprinsă, te muți nerăbdător de pe un picior pe altul și o arunci nefumată, ca să intri zgribulit în străina și primitoarea cameră de hotel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu