De ce am binevoit să vin în Timișoara acum mai bine de un deceniu? Ca să nu fiu la Ineu, în primul rând. Și, pe de altă parte, ca să încerc „să-mi fac un rost”, să sui viața la un anumit nivel, să pot trăi după niște „standarde”, mai apropiate de gusturile și obsesiunile personale. Mai aproape de botul calului, dacă nu de pula lui.
În peste un deceniu, nici un prieten nou (sau doar unul) - pare ceva serios. Uneori, trec și luni până schimbăm o vorbă. Nu ne vedem, nu ieșim. Asta te poate pune pe gânduri, deși am senzația că nu sunt un caz unic. Totuși, am cunoscut unii inși mai sălbatici decât mine, mai din topor, care-și apropie în continuare oameni, n-au ales să stea încremeniți cu fața către un trecut idilizat, irecuperabil, în care, de la distanța asta, toți cei de atunci părem foarte bine, beneficiari ai tinereții veșnice.
Minimul har de a te apropia și, mai important, de a păstra o apropiere. De a o cultiva.
Un om pe care să-l pot suna neanunțat și căruia să-i îngădui să mă sune spontan, în drum spre centru sau spre un alt „obiectiv” în care, cuibăriți, am putea petrece niște timp împreună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu