Cu toate că situațiunea e departe de a fi roză, vreau să profit de acest moment de după servirea cafelei pentru a lăsa aici un semn că simt o plăcută & nefamiliară stare de bine, o oarecare senzație de împlinire și împăcare cu sine. Nu va dura, dar atâta câtă este vreau să o statornicesc pe hârtia de scris (ce îndură, oricum, atâtea alte amăgiri). Poate fi văzută și ca o stare de rugăciune din care cuvântul s-a retras, un gest superstițios, un șir de gânduri magice rău mascate.
Foarte probabil ca nici scrisul meu să n-aibă alt rost decât pe acela de a-și îndeplini rolul magic de a se opune trecerii ori măcar de fixare a trecerii în niște cuvinte ce n-au cum s-o cuprindă, darmite s-o oprească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu