vineri, 16 noiembrie 2018

Starea de mlaștină

Frământarea necontenită este, de mult timp, starea ce mi s-a înșurubat în obicei. A doua parte a anului se încheie și ea, iar eu încă mai întâmpin zile de agitație nebună, de sterilitate ridată, de dor uscat, deșertic. Ori poate că privesc eu prea departe...

Mi-e cu neputință să stau să găsesc răspunsuri sau tălmăciri pentru cele ce se învârtejesc în mine. Motive, pentru că nu mai încetează, nu se mai încheie, dimpotrivă - sentimentul mi se amplifică, se cristalizează, durează, se purifică de orice reziduu, de ranchiună, de invidie, de prejudecăți, în ciuda oricăror argumente înțelepte. În ciuda sfaturilor, a bunului simț comun. E tot mai curat (ce simt) & mai dificil de frazat. 

E ca o credință nestrămutată, pentru că - absurdă, dar deloc fanatică, nu oarbă, nu obsesivă. O credință purtată în contra semnelor, fără icoane cărora să mă-nchin, una ce își regăsește, lent, dimensiunea ei pașnică și resemnarea că, de dincolo, nu va primi nici un ecou, minuni nu se petrec, nici arătări, revelații, nici lămuritoare ruguri aprinse. Un dor aproape pur.

Pân-acolo, în carnea mea se adună o sumă mare de mici nefericiri.

O mică greață, o mică lehamite, o mică paranoia, mici gelozii, bucurii teatrale, îndoieli paralizante sau izbucniri de sinceritate dușmănoasă (dar nu grave). Odată ce am descoperit adevărul, nu mai sunt același. Mașinăria vieții s-a pus în mișcare. E o chestiune de timp.

Adevărul iluminează ce era înainte obscur, echivoc și părea un dat în viața mea. Adevărul ce ni s-a dezvăluit ne individualizează răspunderea, ne distinge de alții (pentru o vreme), ne medaliază cu un specific, mă personalizează, îmi conferă autoritate (fie că o exercit sau nu) asupra propriei vieți. Schimbă respectivul dat într-o alegere conștientă, personală.

Nu cred să existe adevăr revelat care să rămână fără urme & urmări în conștiință. Simpla resemnare, nemișcarea, nu oprește procesele minții. Nici ale sufletului (dacă cele două-s separate).

Niciun comentariu: