O nepăsare indusă, aici adăugăm de pe bandă niște hohote stomacale de râs - o sper cât mai îndelungată, bineînțeles că nu cu orice preț, cât mai îndelung netulburată în irealitatea ei. Nu mă îngrijorează nepăsarea, cât timp simțurile îmi spun că nu e vorba despre defetism sau de familiara depresie în faza sa veselă. Cine-ar putea stabili, însă, asta fără tăgadă? Măsurătorile? Degetul pus pe rană?
Renunțarea este un alt nume dat repausului. E contemplare. Privire în cerc. Dansul din priviri cu lumea (o să mai scriu mult despre privit pe blogul ăsta!?). E respirație adâncă, luare la cunoștință, dragostea cu sine. Iubirea de aproapele ca ecou al iubirii de sine. Iubirea de aproapele fără iubirea de sine - o fațetă a urii. Sau, dacă preferi, o mască a urii.
Să ne ferim, deci, de cei care nu reușesc să se întovărășească cu sine? N-am răspunsul. Nu-s un bun judecător, din contră.
Reluând: falsa resemnare (indusă), o tihnă sufletească făcută din plastic și părerea de fericire.
***
Niciodată verile nu vor mai putea fi ca la D. și ca la I. - locurile unde am copilărit și am învățat să iubesc. Lungi, senzuale, iresponsabile. Un timp păstos, nedeslușit - l-aș picta sau l-aș pune pe muzică, dar să nu-mi ceri să-l prind în niște cuvinte! Amintirea târzie înfrumusețează un strop acea epocă, dar nu-i alterează substanța.
Veri cu gânduri & fapte neîngăduite. Începuturi de iubiri, tânjiri secrete, dedublări contorsioniste.
Nu răspundeam pentru faptele mele. Vinovăția sporea senzualitatea. Pedeapsa nici că mă atingea. Eram prezent în mai multe locuri deodată.
Grijile îmi erau false ca niște bocete plătite. Lipsurile - curajoase salturi în gol. Nu-mi era lene să greșesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu