Sunt gelos pe frumusețe. Frumusețea fără nume. Frumusețea mă împietrește și mă face să vreau să ucid.
N-o să ucid pentru frumusețe, a nu se consemna literal acest moment de rătăcire stilistică. Dar zisa împietrire n-aș putea-o dezminți. Nici nevoia instinctivă de a păstra, de a păstra pentru mine, de a poseda, de a încapsula timpul și clipa lui de frumusețe odată cu el.
Remarc frumusețea cuiva cu o nesmintită durere-n suflet și nu mă pot bucura de vederea ei pentru multă vreme, fiindcă imediat mă duce cu gândul la descompunere, dacă nu, cel puțin, la trecere. Nu mă pot împiedica să mă îngrijorez, deîndată ce văd frumosul omenesc, că ceea ce văd eu acum este doar trecerea, un pasaj lent înspre degradare, ceva ce va rămâne în felul ăsta - frumos, suspendat & nepieritor - numai într-o fotografie, dacă aș declanșa acum, iute, un aparat foto; mâine, deja, nu va mai fi la fel. Va fi puțin mai aproape de moarte decât astăzi.
Frumusețea perisabilă. În același timp, repetabilă. Țâșnesc de undeva, loc neștiut, izvoare de frumusețe ce se revarsă ca viiturile în albiile străzilor.
Frumosul moare și renaște, se modifică, șlefuit până-n scandalosul prag al desăvârșirii. Întâlnirea cu Frumusețea vine întotdeauna la pachet cu doza respectivă de durere. În clipa în care ai văzut frumusețea, ai și avut-o, ai și pierdut-o, deopotrivă. În finitele secunde ale privirii se consumă totul. Încântarea, posesiunea, trecerea, pierderea, tristețea.
Fiecare întâlnire cu Frumusețea e o poveste de dragoste cu durata unui fulger. O scânteie. Un magnific bulbuc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu