Soarele ăsta căpos, arogant și gol, fără conștiință, ca o femeie îmbătată de puterea frumuseții ce (se) trece, absența cu desăvârșire a norilor, a atmosferei tulburi îmi readuc în minte amănunte vitrege ce mă răscolesc, mă desțelenesc și nu sădesc nimic în loc.
Nu-s în stare să exprim integral dezacordul pe care îl simt față de vremea asta interminabilă! De aici, nevoia compusivă să mă reîntorc la sentiment, să mai fac o încercare de a-l formula. Sperând că scap de el.
Prelungirea nefirească a toamnei. N-o mai îndur!
M-aș putea ocupa de (și concentra pe) mine însumi mult mai eficace dacă ar ploua, de-ar fi ceață sau chiar dacă ar ninge mizerabil. Timpul frumos (frumos degeaba!) îmi distrage atenția de la lucrurile cu adevărat importante - a purta de grijă îndeosebi sufletului meu, nu decorului, nu altora. Mă încurcă și mă-ncetinește (dar nu mă va opri).
Iarna va sosi, dar la timpul ei. Din păcate, pe atunci eu mă voi fi obișnuit cu toamna lungă. Voi fi surprins nepregătit. Ceea ce-mi va resuscita vechea relație proastă cu urâțenia sezonului rece.
„Tot restul zăcea cufundat în profunzimi de neatins, într-o masă pietrificată de discuții niciodată avute, de scuze ce trebuiau cerute și primite și de amintiri ce trebuiau corectate, care vor rămâne la fel.” (Paolo Giordano)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu