Sîmbăta-i o zi mai lungă (și mai plină) când o scrii cu î din i.
Durerea de cap mi s-a scurs afară odată cu ultimele două lacrimi, câte una pentru fiecare ochi, am strâns cu putere pleoapele și-am plâns fără hohote, cu maximă discreție, rămânând în urmă doar o ușoară roșeață pe unde trecuse durerea. Roșii, conjunctivi, boțiți.
Ochii mei - bătrâni de mic copil, dar extrem de bine văzători. Eu, copil, spionul de certuri, pândarul de tensiuni. Numele meu este radar. Mă numesc sonar. Vânător și pândar.
Anticipez cearta ca un seismograf de-o sensibilitate ce n-a fost inventată încă. Oficial, eu n-am fost încă inventat. Predicția mea, totuși, precede cu zile înainte conflictul. Sunt mai bun decât aparatele.
Între mine și calamitate nimic nu stă. Oscilațiile (mouvements d’humeur) mi se imprimă nemijlocit în suflet. Citirea lor se face instantaneu. Înainte de limbaj - durerea.
Între calamitate și mine nu se interpune nimic. Eu sunt suprafața calamității, sculă de măsurare a acesteia, sunt și cauză, și context, actant și spectator, victimă (nu și călău).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu