Mi-e somn, aud totul, aud nedeslușit, nimic nu-mi scapă, prind orice sunet, iar sunetele nu intră pe-o ureche și ies pe alta, le amplific, nu știu bine cum, cu urechea ori cu mintea, până la dimensiuni explozive.
Starea de pândă a ucigașului din fiecare dintre noi, toropeala vigilentă dinaintea somnului, tulburat de orice zgomot cât de mic repetat la intervale ce nu îngăduie calculul sau preîntâmpinarea, o ușă cu broască veche, înțepenită, gemând ascuțit și neașteptat, un scuipat colectat din toți rinichii, un capac de canal izbit de-o roată, frânturi croncănite din conversația cu tonalitate înaltă a familiei ce are un băiat talentat, emigrat în Germania.
Duminicile sunt ca vizitele neanunțate în case străine. Neinvitat, duminica te face să te simți străin în tine însuți, dar te și îmbie la introspecție, ca și cum dorind să scapi din tine te apuci să sapi galerii și astfel, vrând-nevrând, ajungi să te descoperi, să te cunoști, cred că de aia detestăm ziua de duminică, ne poftește să ne cunoaștem, să trăim mai împăcați cu noi, dar nu reușim, nu mulți recunosc cât de mult o detestă, e cumva păcat să gândești asta, „duminica e sfântă”, nu te atingi de această zi de odihnă și reflecție, rugăciune și căință, crimă și pedeapsă, sense & sensibility.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu