„(...) are aspectul fără de vârstă al femeilor care nu prea îmbătrânesc, dar care abia dacă au fost vreodată cu adevărat tinere.”
Cât acid! Functionează ca un catharsis neîndurarea de soiul ăsta, transpusă în text ca un fals compliment ce sfârșește prin a-și dizolva destinatarul.
Kafka, Castelul. Până la ce prag de suportabilitate ar putea grotescul să iște umorul, să stârnească râsul, măcar pufnirea, zâmbetul? Probabil că până-n punctul în care se subțiază, prin întindere, hotarul care-l desparte de oroare.
Limbajul visului în Castelul. Absurdul. Oprimarea. Tensiunea neputinței, picurată lent - citind, împotmolit în lectură, ai dori-o canalizată în violență, descărcată subit printr-un eliberator gest brutal. Izbăvirea prin violență.
Cleiul visului, mișcarea greoaie, fluxul aberant al replicilor sau, dimpotrivă, luciditatea lor pătrunzătoare, căzând greoi, dar clar ca un diagnostic psiho. Blocarea tuturor căilor, pustietatea străzilor și frigul. Idolatrizarea ierarhiei birocratice, interșanjabilitatea fantastică a funcționarilor.
Din relatările încâlcite și adesea contradictorii ale sătenilor, K. își figurează o „realitate” mai bogată despre castel decât dacă l-ar fi vizitat el însuși la pas. Castelul se metamorfozează pe nesimțite în ceva mai mult decât un ansamblu de clădiri administrative - devine un înțeles, o semnificație, o poveste - niciodată aceeași - spusă în varii moduri de fiecare dată.
Ascunzându-se în spatele munților de dosare, funcționarii castelului împrumută ceva din aura și intangibilitatea unor spectre de zei olimpieni. Tăcerile lor impun respect, dând un sens și-un miez găunoșeniei. Acolo „se lucrează”. Nimeni nu știe cu exactitate ce anume „se lucrează”. Distanța, și nu meritul, conservă autoritatea. Inaccesibilitatea hârțogarilor menține viu mitul, iar pe ei îi supraumanizează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu