A fost apoi soare, au fost nori, și din nou soare, iar din soare s-a desprins un gest, a căzut un trup cu brațele-n lături sau poate doar capul acela pletos, de meduză, eclipsând lumina. Se făcea că era un soare orbitor, ca obsesia, nu mă uitam la el, era doar acolo, îi primeam smerit explozia în ochii plecați.
Obsesia e altceva. Obsesia este lumea redusă la o unică ființă, de obicei plăsmuită, de obicei inexistentă, în orice caz, departe de felul cum o plăsmuim. Lumea micșorată, reîntoarsă în atom, lumea pre...
Obsesia e altceva: o idee fixă, necesitatea de a (te) convinge, căderea rațiunii sau punerea perversă a rațiunii în slujba nebuniei. Rațiunea servilă. Cum stă ea și tocește cât e ziua de lungă, tare-i mai e jind după rătăcire și un strop de analfabetism! Rațiunea, jinduind după necunoaștere. Rătăcirea ca țel. Dezmembrarea. Nori și previzibila instalare a tăcerii. Și apoi, nu uităm că vine din nou iarna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu