marți, 12 mai 2009

Întrerupem această emisiune pentru a...

Îmi întrerup, pentru scurtă durată - 5 minute, inventarul. Am găsit azi un ceva citabil din I.T. Morar - A fi sau a nu fi pe Facebook? - Cotidianul. Ba, mai mult, ca să fiu şi mai hermeneut: mi-a plăcut! Situez acest citat alături de cele preluate de mine pe blog - Ş-înc-o dată, măi, flăcăi! - din interviul dat de C.T. Popescu EVZ (interviu citat admirativ şi de Dan C. Mihăilescu în nr. pe mai al Ideilor în Dialog). Este încă o binevenită probă de gândire sănătoasă în vremurile astea marcate de obsesia comuniunii online, de afirmarea de sine la... adăpostul anonimatului autist. Între atâţia amăgiţi (scriitori, lideri de opinie, e-jurnalişti), ceva mai copţi ca vârstă, care se screm să treacă drept simpatici şi puşi la punct cu toate „cuceririle ştiinţei şi tehnicii", ITM face figură tonică, încurajatoare. Încurajatoare, pentru că dl Morar are foarte mulţi netfani extrem de fragezi. Speranţa mea e că măcar unii vor avea ochi să vadă şi să urmeze opinia mentorului lor în privinţa (in)utilităţii, imbecilităţii, site-urilor de mincinoasă "prietenie". Suntem nişte chipuri tot mai triste noi, oamenii, cu cât părem mai veseli a ne arunca în aceste ipocrite apropieri la kilogram.
***
Blogul îmi ia multă vreme şi-mi alimentează integral setea de a comunica pe Internet. Nu pot fi prieten cu oameni pe care nu-i cunosc, la mine împrietenirea nu e un act în care bagi parola şi, gata, a crescut numărul celor cu care eşti prieten. Poate sunt de modă veche (unii ar spune că sigur sunt), dar nu, mulţumesc. Iar cantitatea pentru mine nu e un criteriu la măsuratul prietenilor (...)
***
Am 15.000 de prieteni pe Facebook pentru mine nu înseamnă nimic. Şi, ce faci cu ei? Unde vă vedeţi? Unde călătoriţi împreună? Unde schimbaţi cărţi între voi? Îmi spui cum arată prietenul 12.950? Şi dacă nu-ţi merge Internetul o săptămână, cum iei legătura cu miile de prieteni? Eu nu am nevoie de un registru în care să-mi notez prietenii pentru a putea să-i număr. Prietenii mei sunt mai puţini, dar îi ştiu pe toţi după nume, fără să frunzăresc vreo agendă de hârtie sau electronică (...)
***
Până atunci, eu voi considera că prietenia e o formulă vie, nemijlocită de parole, IP-uri şi modemuri. Ceea ce trăiesc cei din „grupurile de prietenie“ de pe net mi se pare un soi autentic de singurătate electronică, de singurătate în reţea."
***
EXCEPŢIONAL, dar...adevărat!

18 comentarii:

Alexandru spunea...

Va rog sa ma iertati pentru comentarul diluvial – chestiunea e foarte incitanta.

Si mie mi se par interesante parerile din Cotidianul. Dar dati-mi voie, domnule Cristian Sirb, sa nu va impartasesc intrutotul entuziasmul in privinta ‘gindirii sanatoase’ a d-lui Morar. Pentru ca ii lipsesc niste nuante esentiale, dupa parerea mea.

Aveti dreptate : exista, cum spuneti, retele de imprietenire mincinoasa, imbecile, inutile, cu pretentii care jignesc inteligenta. Exista oameni care dispar online. Si eu cred ca noile tehnologii de comunicare au un potential de alienare, de automistificare si ca se poate ajunge, la limita, la comunicarea de dragul comunicarii, la relationare (‘imprietenire’) de dragul relationarii (ceea ce se cheama, cred, ‘functia fatica’ a mediilor de comunicare). Dar nu pot fi de acord cu interpretarile in termeni de patologie sociala, cum mi se pare ca faceti si dvs. – ‘vremuri marcate de obsesia comuniunii online’, ‘afirmarea de sine la adapostul anonimatului autist’. Iar deosebirea dintre apropierile ‘autentice’ din viata ‘reala’ si apropierile ‘ipocrite’ din viata online mi se pare mult prea transanta.

Sa ma explic : de la constatarea unui potential alienant in noile tehnologii de comunicare la diagnosticul de patologie sociala, trecerea se face, mi se pare, printr-o supozitie discutabila : cei care le folosesc n-ar fi in stare sa se foloseasca critic si cu masura. E o supozitie care implica parerea noastra despre om, in general : )

Apoi, cred si eu (cum spunea Hiacint, in reactia la nr. Dilemei despre conflicte, cred), ca identitatea electronica, virtuala, cum vreti sa-i spuneti, se construieste altfel decit identitatea pe care obisnuim sa o numim ‘reala’. Mi se pare prea simplist sa punem in opozitie identitatea online – care ar fi doar o ‘masca’ (deci ‘inautentica’) cu identitatea ‘reala’ – care ar fi identitatea tare, esentiala, adevarata. Inclin sa cred ca avem – ca oameni moderni ce ne aflam, i. e. ‘complecsi si cu multe aspecte’ - o identitate multipla - o suma de identitati ‘slabe’, relationale si mai mult sau mai putin schimbatoare, aflate intr-un echilibru provizoriu : cu fiinta iubita ne construim o identitate, cu prietenii o alta, la servici alta s.a.md. Niciuna dintre ele, luata singura, nu spune ‘adevarul’ intreg despre noi. Asa, mi se pare ca identitatea online e doar una dintre identitatile din viata noastra, viata reala si ireala deopotriva. In principiu, n-ar avea de ce sa fie mai ‘mincinoasa’, mai ‘inautentica’ decit altele.

La fel, relatiile online se construiesc altfel decit in viata ‘reala’. Cauzele principale sint evidente : in interactiunile online exista mai putine bariere comunicationale decit in interactiunile din viata ‘reala’ (infatisare, virsta, statut social – de ex.). De unde impresia ca relatiile online se leaga mai usor decit in viata ‘reala’, impresia de comuniune, chiar tendinta la erotizarea relatiilor online (vezi mIRC-ul de pe vremuri). Dar, in loc sa opun socialitatea ‘ipocrita’ de pe net socialitatii ‘autentice’ din viata ‘reala’ (citi oameni nu se pling de relatii kafkiene la locul de munca?), m-as limita sa spun ca relatiile online sint un fel de relatii, printre altele, pe care le legam in viata noastra real-ireala.

E usor sa rizi, cum ride d-l Morar, de cei care-si inchipuie ca prietenii lor de pe Facebook sint, toti 15000, prietenii lor de-adevaratelea. Mai greu mi se pare sa incerci sa vezi, cu rabdare, cum se construiesc aceste ‘prietenii’ de un fel nou.

Alexandru spunea...

Si mie-mi pare rau ca vi s-a pierdut comentariul.

Va rog sa nu-mi cititi comentariile intr-o cheie conflictuala - nu va scriu ca sa va critic, iar daca va spun uneori ca mi-ar fi placut sa vad mai multe nuante, o spun doar de dragul de-a discuta. Am inteles perfect ca in postarea de mai sus va exprimati niste 'strong opinions' si-mi dau seama ca nu e chiar drept sa va raspund cu afirmatii moderate si cu acoperire sociologica :)

Cred ca v-ar placea o expresie foarte fericita a lui Bogdan Ghiu - omul de azi = "omul terminal".

Cit despre mine, detest sa vorbesc la telefon, messenger-ul nu-l folosesc decit daca arde tara (noroc ca arde doar o data, de doua ori pe an), mi-am facut un cont pe facebook doar de curiozitate si nu mi-am dat seama la ce mi-ar putea folosi, eHarmony sau alte online relationship services jur ca n-as folosi niciodata, iar pe bloguri bintui in principal pentru ca-mi place sa vorbesc despre carti : )

Cristian SÎRB spunea...

Am scris o replică lungă, elaborată, consider. Nu mi s-a salvat...Nu ştiu unde a mers, sincer!!! Sunt extrem de mâhnit. Nu mai pot rescrie. Îmi cer scuze...:(

Prefer să vorbim altfel, poate direct. Mulţumesc, totuşi, pentru comentariu. Eu v-am mai avertizat, aveţi dreptate că-s simplist în afirmaţii, mai ales când cred în ele mai presus de putinţa de argumentare.

Tot ce pot recupera din acea lungă replică e că eu sunt ”de fel vechi”, cred în prietenia strângerii de mână, în cea "nemijlocită de parole". Nu cred în ”ce mai faci”-ul rostit la un celular, în graba traficului, sau blocat în el. Nu cred în omul blocat în trafic, deşi acesta este omul realităţii.

Oricum, regret enorm că am ales să scriu din nou şi atât de curând pe blog.

Iustin spunea...

Mi se pare ca ce zic dl Morar si, apoi, Cristian, ramine adevarat. Dl. Alexandru are, la rindul sau, dreptate. Diferenta e ca o comunicare succinta ca cea dintr-un articol de ziar sau o postare de blog nu are cum sa fie atit de exhaustiva ca un articol/postare cu "acoperire sociologica". Asa, bineinteles ca la o privire mai atenta, vedem ca un fan(atic) tweeter, facebook etc. de fapt compenseaza o lipsa de curaj in relatiile directe, lipsa autenticitatii in aceleasi relatii, setea de comunicare nepotolita inca din copilarie cind mama era prea rece si colegii de scoala generala prea rautaciosi etc. Totusi, senzatia care ramine, despre care vorbesc si ITM si Cristian este aceeasi, ca nimic nu inlocuieste intilnirile "live", schimbul de priviri, de carti, de muzica. Bineinteles ca dl. Alexandru, aparind utilitatea acestor noi mijloace de comunicare/socializare/cvasi-supraveghere, o face din pozitia unui om care le foloseste cu masura spre deloc (ca si mine, de altfel). Totusi, banuiesc ca "sociologic", statistic, frenezia socializarii online este un fenomen net si masurabil si exceptia dlui Alexandru ramine una dintre putinele.

...e vorba despre un adevar aproape poetic, mascat, asa cum se intimpla des in zilele noastre, intr-o postare pe blog si care nici nu merita atita cuvinte, fiindca il recunoastem cu totii daca avem chef.

Ne aliniem/alienam. Sau nu.

Si, Cristian, e f. bine ca scrii iar pe blog. Chiar si atit de curind :)

Cristian SÎRB spunea...

Mă bucur că aţi amintit unul din motivele personale care vă mână către a ţine un blog. De ce mă bucur? În 'răposata' mea argumentare strecurasem şi următoarea mărturisire, în oglindă:

- prezenţa mea în blogosferă este un surogat pentru Visul meu de a scrie on paper. De a fi jurnalist la ziar (din păcate, sintagma asta nu este un pleonasm). A fi în 'blogosfeclă' nu e,pentru mine, expresia unui impuls irezistibil de a fi una cu trend-ul. Aş da orice să am spaţiul meu într-o gazetă. Se vede treaba, însă, că se găsesc alţi oameni cu mai mult fler, cu mai mult talent, cu mai multă obrăznicie pozitivă pentru această slujbă. Iar eu înaintez în vârstă şi-n conservatorismul ăsta nu neapărat şi nu întotdeauna, simpatic.

Din cele afirmate de dv în comentariul numit 'diluvial' (de fapt, atent scris, corect, elegant), vreau să mă despart doar de supoziţia că aş situa/insinua această obsesivă electronizare a relaţiilor umane în ograda PATOLOGIEI. Sigur, e simplu, e la îndemâna oricărui polemist sau răuvoitor să pună această etichetă, dar cred că e bine să-i lăsăm pe cei care se pricep să o pună, când o fi cazul. Însă, strongly, NU cred că s-a ajuns, ÎNCĂ, până la patologic (o oarecare isterie 'domesticită', da, poate!). Departe de mine această colcluzie, deocamdată... :)

Ochiul meu de nespecialist se pricepe doar la a face observaţii înzestrate cu o mai mică sau mai mare încărcătură de bun simţ (eu îi tot zic 'ţărănesc'). Ochiul meu e capabil să identifice primejdia întrăinării (alienării) prin tehnologizare (sunt conştient că nu e singura care ne paşte), iar mintea mea să o 'elaboreze' într-un text pe care degetele să-l înşire ascultătoare pe taste.

Şi o ultimă şi benevolă confesiune (a propos de lectura mea 'în cheie conflictuală', dar mai ales pentru că vă respect gentileţea): încă nu-s destul de BINE situat lăuntric pentru a avea posibilitatea să savurez o intervenţie atent şi cuminte argumentată, însă contrară convingerilor mele. Nu am primit niciodată cu aplauze asta, dar pare-se că în aceste zile mi-am pierdut cu totul însuşirea de a citi Omul într-un text şi NU propriile proiecţii. Trag nădejde că m-aţi înţeles...Cele bune. :)

Cristian SÎRB spunea...

@Iustin: vraiment, dl Morar (un domn pentru care, în timp, nu am descoperit multe afinităţi) nu face decât a ne împărtăşi ce simte el, cum face el, ce preferă el, şi pe bună dreptate, fără pretenţia că ar comite un studiu erudit.

Se abţine şi el, suficient de elegant, de la remarci excesiv corozive, veninoase. Este, din nou, o atitudine de bun simţ, o reacţie firească, să ai rezerve (şi chiar să râzi sănătos) faţă de autenticitatea prieteniei celor 'şpe mii de amici cu parolă.

Mai cu seamă psihologii cu carte vor constata că Iustin are dreptate: mulţi dintre cei ce se înghesuie pe twitter, mess, facebook, NU au curajul relaţiilor directe - trebuie să privim asta în faţă (iar dacă îl au, în timp, acesta se atrofiază). Viceversa fiind că, petrecând tot mai mult timp acolo (şi atrăgând şi pe alţii) se înstrăinează şi mai mult. Eu însumi aş ţine, 'pe viu', doar pentru mine multe din afirmaţiile 'îndrăzneţe' pe care le fac pe blog, pe mess, în mailuri. Inevitabil mă întreb: care-s eu, cel autentic? Unde-s mai (iertat să fiu) eu? Dincoace sau dincolo de monitor/taste?

Oricum, avem tendinţa de a ne aplica măşti, a ne discocia, cliva, etc., chiar şi 'live'. Din varii motive: închipuindu-ne că ăstfel am câştiga protecţie sau din teamă, fobie, diverse culpabilităţi. Nu mă grăbesc, totuşi, să afirm că noi, cei ce petrecem mai mult timp dincoace de monitor, am fi axiomatic mai autentici decât EI, care şi-au 'electronizat' (uneori, mistificat) personalitatea.

Dar ăsta-s eu. Unii nu mai apucă să se întrebe...

"Totusi, senzatia care ramine, despre care vorbesc si ITM si Cristian este aceeasi, ca nimic nu inlocuieste intilnirile "live", schimbul de priviri, de carti, de muzica." Perfect de acord!

Mulţam fain pentru urare.

Iustin spunea...

@Cristian
(am patit exact ca tine, mi s-a dus pe apa Simbetei un comment mai lunguiet cind am dat previzualizare; o sa incerc sa reiau)
Re: ITM, acum vreun an i-am "reprosat" omului acelasi stil ego-centric, ego-latru, ego-what-not; mi-a spus ca nu are cum sa povesteasca ce i se intimpla decit raportindu-se la el; eu ma gindeam ca, fiind scriitor, ne poate pune in mijlocul povestii si altfel decit ca intr-o celula de 2/2 cu 4 pereti ITM, ITM, ITM, ITM. Dar, horses for courses...

Mi-am pus si eu de mai multe ori problema acestei schizoidii (unde sintem "mai" autentici? dincolo sau dincoace de ecran?). M-am surprins si eu "mai" autentic in comunicarea asta virtuala - cum ai spus si tu, "Eu însumi aş ţine, 'pe viu', doar pentru mine multe din afirmaţiile 'îndrăzneţe' pe care le fac pe blog, pe mess, în mailuri.". Mai ales ca exista presiuni sociale, psihologice, prejudecati, automatisme de gindire chiar si din partea prietenilor f. buni, cu care ne intilnim la o bere. Una peste alta, banuiesc ca e ok daca tinem in echilibru aceste 2 jumatati ale sferei. Altfel spus, o schizoidie sub control = un echilibru sanatos :))

Acum o saptamina ma uitam pe mail (la news alert) si ma intrebam cine, prin nu stiu ce "serviciu mondial de organizare a coincidentelor", are umorul dubios ca la fiecare stire cu noi cazuri de gripa porcina, sa imi mai trimita, prin "prieteni", invitatie la tweeterele astea. O fi si asta vreo noua pandemie si nu-s atenti doctorii...

Cristian SÎRB spunea...

Deşi, sufleteşte, nu mă întâlnesc ades cu dl Morar, sunt de acord că este un pic făţarnic să ai pretenţia că poţi da mereu răspunsuri hiperobiective şi aseptic echilibrate la anumite chestiuni.

Nu altfel am tratat cu dl. ALŞ când dumnealui încerca să demonstreze de ce sunt eu un 'consumator pe cale de dispariţie' de presă pe hârtie. Îi dau dreptate privitor la dispariţia mea, fireşte, DAR 'asta' (o argumentaţie răbdătoare, pertinentă sau agresivă, chiar exhaustivă) nu mă face mai puţin împătimit de gazeta clasică de la chioşc. Nici o şansă să mă convingă cineva, prin mijloace raţionale, deci epidermice, că 'e mai bine' să-mi placă ediţiile online ale publicaţiilor sau e-books. Sau să 'le accept' existenţa.

Înduioşător curentul ăsta necreştin (îndobitocitor, relativizant), dar de inspiraţie creştină, al 'acceptanţei', al 'integrării'. Culmea că-l poartă pe umeri taman cei mai necredincioşi (sau insensibili la Credinţă) dintre noi.

Există în noi şi pasiuni, şi convingeri, şi rejectări neargumentabile (ori, măcar imposibil de modificat prin cea mai raţională dintre argumentările posibile), musai să înghiţim asta. Degeaba ne scremem să umanizăm, să îndulcim, să "apropriem", să "înţelegem" aşa orice, nu totul poate fi explicat.

:) Mi-a plăcut asta, mai rămâne să şi obţinem balansul acela: "Una peste alta, banuiesc ca e ok daca tinem in echilibru aceste 2 jumatati ale sferei. Altfel spus, o schizoidie sub control = un echilibru sanatos :))"

Deocamdată, eu îmi trăiesc nepermis de intens toate postările pe internet. Până să apară "tribuna" asta în viaţa mea, scriam în caiete, scriam la gazete locale. Parcă era mai frumos să primesc aprecierile sau înjurăturile în stradă, în faţă. Măcar replica mea, de-mi era permisă, nu risca să se piardă înainte de a ajunge la receptor din cauza 'căderii' reţelei sau a unui click eronat.

Nu aveţi, câteodată, un acut simţ al ridicolului necesităţii de a introduce de atâtea ori o parolă şi un user, CA ŞI CÂND, astea două ne-ar asigura într-adevăr intimitate, securitate?...'Privacy' îi zice. Nu mai bine am deschide o uşă cuiva, în schimb?

ERATA: scuze, mai sus - "disocia", nu "discocia", Doamne, multi ai in cocia ta! Nimeni nu ma fugareste.

Alexandru spunea...

@Cristian Sirb: Va rog, inca o data, sa nu va nelinistiti in privinta lecturii mele - daca uneori va atribui o radicalitate mai mare decit exista in argumentele dvs. e doar din ratiuni euristice, nu din rea vointa :)

@Iustin, Cristian Sirb: Inteleg perfect ca articolul d-lui Morar era unul "de atitudine", cum se spune. Daca i-as fi raspuns in acelasi ziar, m-as fi situat, desigur, in acelasi registru. Aici e un spatiu de discutie mai informal si mai generos, de-asta mi-am permis sa propun un alt punct de vedere. Dar nu pe argumentul sociogic puneam eu accentul ("frenezia socializarii online" se vede cu ochiul liber), ci pe o schimbare de perspectiva asupra identitatii (si, in consecinta, asupra relationarii).

Argumentul meu e foarte banal: cred ca opiniile de felul celor expuse de dl Morar se sprijina, implicit, pe urmatoarea "teorie" a identitatii: identitatea noastra din viata "reala" este UNA, "cea esentiala", iar mediul online favorizeaza manifestari mai mult sau mai putin corupte ("inautentice") ale acestei identitati - de unde si inautenticitatea relationarilor.

Or, daca acceptam ca identitatea noastra are o parte de construct si in viata 'reala', si in cea online, si in toate vietile noastre in general, stergem frontiera dintre online si offline, dintre "real" si "virtual" sau cum vreti sa le numiti, nu le mai putem gindi intr-o opozitie radicala, ci intr-un fel de continuum, iar notiunile de "alienare" si de "autenticitate" nu prea ne mai sint folositoare (am o viziune destul de borgesiana despre lume, recunosc - dar nu vi se pare si dvs ca exista o mare doza de 'virtual' in viata pe care o numim reala? :)

Si mi se pare ca putem cistiga, asa, o perspectiva mai larga asupra chestiunii, fiindca permite explicatii si interpretari mai "intelegatoare" decit cele din registrul patologiei si ale alienarii prin tehnica (destul de frecvente).

Hiacint spunea...

Mi se pare foarte provocatoare discuţia,o întrebare pentru toţi trei şi pentru fiecare: nu vi se pare că aceeaşi opoziţie, bazată pe teoria realului ca real sigur, funcţionează şi în privat vs. public?
"Eu sunt eu la mine în suflet, iar cînd sunt cu ceilalţi oameni, sunt mai puţin autentic." Deşi, straniu, aici teoria funcţionează pe dos: ce e palpabil - cum se comportă omul între oameni - stîrneşte suspiciune comparativ cu ce e inaccesibil - cum e omul în el însuşi.

Alexandru spunea...

@Hiacint: Tout à fait. Trebuia adusa in discutie si opozitia privat-public, mai ales ca noile tehnologii de comunicare contribuie la deplasarea frontierei dintre privat si public in sensul publicizarii privatului.

Si mie mi se pare ca acea teorie suprapune (discutabil) linia de partaj dintre autenticitate-inautenticitate peste cea dintre privat si public.

Eu cred ca ne inventam si interioritatea, nu numai "mastile" pentru ceilalti (sigur, e o afirmatie rudimentara, nu stiu de-ajuns psihologie). Si nu mi se pare deloc sigur ca in relatia cu mine - ma gindesc la bovarismele mele secrete si dragi - sint NEAPARAT mai autentic decit in relatia cu ceilalti.

Cristian SÎRB spunea...

Well, o să spun ca în cazul falsei probleme ”Unde citiţi?”, răstransportată pe toate site-urile: discuţia despre identitatea internautică nu mă frământă, nu mă prinde, într-o asemenea măsură, trebuie să recunosc. Nu-mi dă nici insomnii, nici îmi declanşează flux ideatic îndestulător pentru un articol de care să fiu apoi mândru.

În anii trăiţi până acum am avut destule dificultăţi în a mă apropia cu adevărat de semenii mei (timiditate, complexe, subestimare) încât să văd o ”cale” - alternativă sau complementară - în formele de comunicare, împrietenire, pe care le-am comentat în treacăt, deşi cu risipă mare de cuvinte, mai sus.

Pentru a încerca să răspund întrebării gazdei: cred că funcţionează, da, aceeaşi. Eu, ca să păstrez nota-mi caracteristică, m-am dat mereu de pildă. Nu din egolatrie, ci pentru un plus de... carne, pe care discuţia o merită, pentru a ieşi din abstracţiune. Mă voi da şi acum. Nu mi-a fost niciodată greu să mă mărturisesc, să mă spovedesc, chiar cu public. Este ceea ce ”am luat cu mine” şi când am îmbrăţişat ”identitatea virtuală”. Nu sunt genul care să fi bătut la uşa netului pentru a mă ascunde o dată-n plus. A mă dosi după vorbărie despre cărţi, după note zilnice abundente şi observaţii insipide, protejate bine, care să nu mă conţină sau care să dezvăluie din mine cât mai puţin.

Prefer, însă, pentru a reveni, opoziţia asta pământeană, privat-public, celei despre care am făcut vorbire mai sus. Cu tot ce exportă ea mediului www.

Mulţi, cu toate că ar fi crezut că aleargă înspre ei sau că fug de ei înşişi în sânul internetului, au regăsit aici aceleaşi reţineri, aceleaşi ipocrizii, aceeaşi chinuită ascundere de sine. Pierderea în găunoasă stilistică, de care tot amintesc. Mi se pare o irosire faţă de ce deschidere/şanse/izbăvire (chiar!) ar oferi netul unor astfel de suflete torturate de patima tăinuirii. Tăinuirea ca lamentabil, închipuit, scut.

Alţii, dimpotrivă, căzând în tentaţia, la fel de sterilă, a larmei fără conţinut.

Ce este cu adevărat provocator şi cutremurător e că omul care alege să se sustragă, critic sau tăcut, acestor ”comunităţi” amuzante începe să fie privit cu suspiciune. Iar dacă mai cutezi şi să râzi de frenezia (mulţumesc, Iustin!) stabilirii amiciţiilor cu ”useri”, gata, eşti simplist, încuiat, maniheist, manifeşti lipsă de adaptabilitate. Să fiu scuzat, râsul este un scurt circuit salvator, râsul mai are şi rostul de a salva de... ridicol. El stabileşte unele ierarhii ale ”importanţei lucrurilor” într-un mod direct, descumpănitor, care scapă raţiunii, de regulă. Uneori, râsul de acest tip este chiar o formă de cunoaştere, rezervată celor care pot pricepe ”preajma” dispensându-se de stuful cuvintelor bine aranjate, de sisteme, de cârje ortografice, topice şi de punctuaţie.

Să nu fiu întrebat ce am vrut să zic. Este acolo, în text. :) Poate apărea la recitire.

Cristian SÎRB spunea...

Adăugire: poate ar trebui să ”ne hotărâm” dacă există sau nu o ”identitate online” aparte de cea..., odios spus (nu-i aşa?), REALĂ. Îmi pare mie sau unii preopinenţi trag înspre a susţine că NU, fiecare e acelaşi individ, aici cât şi în sala lui de baie? Atenţie, dacă decidem că NU există un alt tip de om (în fiecare) deîndată ce păşeşte în www, înseamnă că nu avem obiect de studiu. Alegem altă temă.

Dacă ”ştergem frontierele”, dacă nu admitem existenţa unor specifice ”apucături de net”, a unei ”febre a identităţii falsificate”, ”jucate”, pentru mine înseamnă că lucrările de doctorat cu tema asta pot fi scrie adunând material şi din cluburi, baruri, sufragerii, ospeţe.

Alexandru spunea...

@Cristian Sirb:

Obiectia dvs. e perfect indreptatita - punctul meu de vedere risca sa dilueze specificitatea "obiectului de studiu" - identitatea online. Trebuie sa ma repet si sa aduc o precizare: afirmam doar ca identitatea e un construct atit online cit si offline, de aceea nu se poate trasa o frontiera clara si radicala intre cele doua tarimuri. Desigur, uneltele si ingredientele folosite in constructia de sine pot fi foarte diferite de la un mediu la altul. Prin urmare, doctoranzii pot cerceta in continuare, linistiti :)

Hiacint spunea...

"Mulţi, cu toate că ar fi crezut că aleargă înspre ei sau că fug de ei înşişi în sânul internetului, au regăsit aici aceleaşi reţineri, aceleaşi ipocrizii, aceeaşi chinuită ascundere de sine."
Just. De aceea pe bună dreptate nu putem separa decît instrumental identitatea offline de cea online. Aceleaşi, aceeaşi despre care spui înseamnă, zic eu mai nedelicat, să ne mutăm cu arme şi bagaje în virtual.

dragoş c spunea...

mama, o discutie provocatoare, dar prea lunga si "complexa" pt mediul online:).
evident, iar generalizam, in cautarea noastra absurda de concluzii.
in articolul cu pricina, mazare e un idiot, la ce sa te astepti, iar morar are dreptate cand se refera la el insusi.
in ceea ce ma priveste, desi am cont pe facebook, linkedin si tweeter, n-am timp de ele. dar cu blogul e altceva - prin intermediul lui in 2 ani am trait lucruri minunate, am intalnit oameni pe care altfel nu i-as fi intalnit nici in 20 de ani, am bucurat si m-am bucurat de nu-mi vine sa cred...
nu stiu daca eu-l meu tare se completeaza cu cel moale, virtual - dar nu pot spune ca sunt diferite. nu iau o atitudine razvratita cand sunt blogar sau cuminte cand sunt la job, sunt tot eu.
poate o cercetare pe cateva sute de subiecti - ale unui kinsey al virtualului - ar lamuri comportamentul "virtual" al oamenilor "reali".

Alexandru spunea...

@Dragos: In doar doua fraze reusesti sa faci o gramada de reprosuri - ca discutiile sint prea lungi, deci neadecvate la mediu, ca generalizam aiurea, ca sintem absurzi... :) Tu y vas un peu fort, là :)

Altminteri, blogurile sint si pentru mine o experienta frumoasa, cam din aceleasi motive. Mi se pare ca sint mai putine articolele, postarile etc. despre partea buna a blogurilor decit cele despre partile rele ("scrisul incontinent", "blogodependenta" pe care o diagnostica M. Mihaies etc.).

Cristian SÎRB spunea...

Dragoş, sunt de acord cu 'absurdul căutării de concluzii' cu tot dinadinsul... :) Eu am încercat să mă refer la mine cât mai mult. Să evit generalizarea. În mine, citesc multe din simptomele înfierate. Însă noile site-uri de adunare mă lasă rece. Eu nu-mi fac conturi.

Există blogodependenţă! Eu sunt dependent, de exemplu, de scrisul pe blog, cu reînnoirea precizării că e un surogat.