Dimineață. Lumina-i curată, oblică, dezvelește crudul adevăr. Dor vag de un acasă. Sunt aproape insomniac. Trecută-i vremea în care adormeam cu cartea-n mână. Oi fi luat prea multe vitamine. Oi fi eu pus pe acțiune, dar nu o și consum. Numai o plănuiesc indistinct, cu un colțișor inconștient din minte. Epoca în care trăisem „periculos”, în puternic contrast cu torpoarea de acum...
„De frică să nu mă pierzi, nu vrei să privesc, nici să gust nimic, nu vrei să trăiesc. Vrei să fiu a ta în mod definitiv, ca un obiect neînsuflețit.” (S. Ocampo - Pedeapsa)
E mămos de cald afară. Ies doar în hanorac și aerul nu mă taie, mă învăluie, mă mângâie. Sunt dușmanul muncii, dar o fac așa cum m-am obișnuit - fără tragere de inimă, amânând cât se poate. Amânarea este felul meu de a trăi lucrurile la timp. Am propriul cronometru, ceasurile mele au arătătoarele moi, din ceară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu