Ne petrecem existența încercând să lăsăm în urmă momentele și sentimentele cele mai frumoase. Să uităm bucuria, extazul, tot ceea ce ne împiedică sau ne reține să pășim mai departe. Povara frumosului, a irepetabilului. Nu clipele de durere sunt cele ce nu ne îngăduie să ne vedem de viață.
Frumusețea insuportabilă a unor făptuiri, scăpări, evaziuni, greșeli, primejdii. Astea alcătuiesc viața. Viața cuiva e covârșitor definită de felul cum acela greșește.
Clipe, secunde, dimineți, seri bahice, părți ale zilei fericite. Nu zile întregi. Nu ani.
Ne izolăm pentru a ne proteja. N-o să înțelegem vreodată complet ce se petrece în sufletului celui care rupe punțile. Ciufuțenia unora ne ține la distanță, în timp ce întreaga lor ființă strigă după apropiere ori chiar după ajutor. Nu există mizantrop care să nu cunoască clipe de tânjire, însetat de afectivitate, atingere, schimb de vorbe, un pahar băut într-o tovărășie plăcută, o beție în doi sau mai mulți.
Sunt oameni cărora nimeni nu le trece pragul, asta confirmându-le & betonându-le ciufuțenia. Cu timpul, devin acri, mizantropi. Cum ai putea fi altfel din moment ce nimeni nu te iubește așa cum ești? Odată ce „epoca seducției” e parte a trecutului, ți se pretinde să fii cumva anume (și să rămâi așa, ușor încadrabil).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu