Palatul lunii - romanul coincidențelor neverosimile. Auster - unul dintre cei mai mari “mincinoși” din întreaga ficțiune. Un plăsmuitor neîntrecut.
Cartea asta este de citit în împrejurările în care ți se întâmplă să simți că ai încetat să mai crezi în ficțiune, în “adevărul minciunilor”. Este o supradoză de născociri uimitoare ce te seduc & conving, treptat, să le cedezi, acceptându-le.
Volumul se încheagă în jurul capacității diverșilor povestitori-personaje de a ține focul poveștii nestins. Rolul autorului fiind acela de a stabili care sunt firele nevăzute ce leagă întâmplările între ele.
Cât timp mai este o istorisire de spus, o reconstituire sau o speculație de făcut și măcar un cititor la “capătul celălalt”, romanul lui Auster poate să-și urmeze fără obstacole existența. Și ar putea s-o tot ducă așa, la nesfârșit.
Traducerea, cu toate că-i cinstită, suferă de acele mici infatuări ale traducătorului prea sigur(ă) pe el (ea), luat de valul credinței că a dat de “miezul” cărții, începând să zburde cam neglijent prin vocabular și gramatică.
Mai concret, este inadmisibil să nu cunoști formele conjugării mai mult ca perfectului, dacă tot îți asumi marea răspundere de a-l transpune pe Auster în românește. Nu poți să aproximezi mai mult ca perfectul ca la mamaia acasă, la țară, în sudul patriei, unde ai crescut: “judecasei” (în loc de judecaseși), “crezusei” (în loc de crezuseși).
Din păcate, de multe ori, neglijențele de acest tip îmi umbresc apoi lectura întregii cărți. Înaintez cu suspiciune, întrebându-mă mereu dacă să am sau să n-am deplină încredere în ceea ce urmează să citesc...
——
*Paul Auster, Palatul lunii, Humanitas
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu